Când începe cineva să fie persoană? La naștere? Înainte de naștere? La doi ani? Sau când?
În general, o persoană este considerată ca atare încă din momentul nașterii, deoarece are o identitate umană unică și drepturi fundamentale recunoscute de societate. Cu toate acestea, în termeni de dezvoltare personală și socială, există diverse etape și experiențe care contribuie la formarea unei persoane mature și responsabile.
De exemplu, în copilărie, un copil începe să învețe cum să interacționeze cu alți oameni și să își dezvolte abilitățile sociale și emoționale, cum ar fi empatia, respectul și comunicarea eficientă. În adolescență, tinerii încep să își definească propria identitate și să își asume responsabilități mai mari în ceea ce privește școala, munca și relațiile cu ceilalți.
Pe măsură ce o persoană trece prin experiențe de viață și învață din ele, dezvoltă o mai mare înțelegere a lumii și a locului său în aceasta. În cele din urmă, devenirea unei persoane mature și responsabile poate fi văzută ca un proces continuu și nu ca un moment precis în timp.
Răspunde
Ordonare:
Cronologică
Răspunde
Foarte bună întrebare!
Pentru a răspunde la ea e nevoie, însă, să definim, ce e o persoană. Cuvântul românesc "persoană" se trage din latinescul "personna", care la rândul lui vine din etruscă "phersu", care înseamnă "mască". Cuvântul se referea la masca actorilor de teatru. Cuvântul a căpătat semnificația de astăzi pentru a arăta că fiecare om este important și nimeni nu este creat fără scop. Toți avem rolul nostru și suntem indispensabili lumii acesteia.
Alt fapt interesant e că noțiunea noastră de persoană, felul în care percep noi cuvântul, este - vrem, nu vrem - creștin. Noțiunea de personă nu exista în Antichitate cum o cunoaștem noi; când Aristotel a spus că omul este "zoon politikon" el a vrut să spună că omul e absorbit de treburile din cetate, din "polis". Așadar nu văd cum discuția poate avea loc ignorând creștinismul.
Știm că o persoană e formată din două componente: trup (soma) și suflet (psyche). Tertulian a pus foarte frumos problema în secolul III d.Hr.: dacă moartea este separarea trupului de suflet, atunci viața, opusul morții, este unirea trupului cu sufletul. Sufletul și trupul sunt complementare, depind una de cealaltă, iar astfel crearea trupului și crearea sufletului se petrec în același timp, iar nu una o precede pe cealaltă.
În concluzie, viața individului începe din momentul conceperii iar avortul este o crimă.
Dar chiar și dacă nu ești creștin și nu crezi că embrionii au viață, totuși cum se poate să ți se pară normal să-i limitezi unui om dreptul de a se naște, dreptul de a avea viață (chiar și în viitor)?
Cu conditia sa se nasca viu copilul este recunoscut ca persoana avand capacitate de folosinta de la dat conceptiei.
Bune lămuririle cu privire la originea și înțelesul termenului. Se vede că unele noțiuni capătă pe parcurs modificări în privința sensului sau a definiției. Totuși, nu prea am înțeles legătura cu creștinismul. Și grecii, care nu erau creștini, credeau că sufletul e suflet și trupul e trup - două entități diferite.
Nu cand te nasti[aici e tarziu deja] mai degraba cand esti turnat in matrita, la! fecundare.
Iar ca persoana functionala, dupa ce incepi sa vorbesi si sa comunici cu altii, deci intre 2-7 ani si pe la 30 de ani ai personalitate cam finala.
Meh, e mai complicat de atât. După cum am zis, grecii nu aveau conceptul de individualitate sau unicitate personală. Primul care a elaborat termenul de persoană așa cum îl știm noi a fost Sf. Grigorie de Nyssa în secolul IV.
Iar etimologia cuvântului (mi se pare) se leagă foarte frumos de ceea ce-am zis eu în următoarele paragrafe. Dumnezeu ne-a creat cu un scop - nimeni nu trăiește în van. Înțelegi ce vreau să zic?
Edit: Nici treaba cu sufletul la antici nu e așa simplă cum zici tu. Aristotel credea că există trei tipuri de suflet: vegetativ, senzorial și rațional. Plantele au doar suflet vegetativ; animalele au și suflet vegetativ și suflet senzorial iar oamenii le au pe toate trei (vezi "De anima"). Creștinismul crede că omul - și doar omul - are un singur sulfet.
Interesant! Nu știam toate astea. Înțeleg acum legătura de care ziceai. Dar hai să revenim, mai la concret. Mergând pe raționamentul ăsta, ar rezulta că individul respectiv este deja o persoană încă de la concepere. Deci, nici la doi ani, nici la naștere, nici înainte de naștere, ci în momentul conceperii. Este o ipoteză la care nu m-am gândit.
La prima vedere, întrebarea poate părea banală sau de mică importanță. Însă de răspunsul la această întrebare se leagă o problemă care a fost mult dezbătută, în special în ultima parte a secolului trecut: problema avortului. Conservatorii, așa-numiții "pro-lifers" susțin că fetusul e persoană încă de la concepere și deci nu există scuză pentru avort. Cei care sunt în favoarea dreptului la avort (pro-chioce) vin cu două justificări: 1. fetusul nu e o persoană și 2. dreptul femeii de a decide asupra lucrurilor privitoare la corpul ei.
A doua justificare, asta cu dreptul femeii, nu intră în discuție aici, la acest topic.
Conform Codului civil:
"ART. 34. Noţiune
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
ART. 35. Durata capacităţii de folosinţă
Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.
ART. 36. Drepturile copilului conceput
Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepţiunii sunt aplicabile."
Se pare ca mi-ai raspuns mie la raspunsul altcuiva! Unde am zis eu de dreptul femeii?
Nu la tine m-am referit că ai fi zis. Trebuia să fiu mai explicit. Fiindcă menționasem ambele argumente ale celor care sunt pro-avort, am ținut să precizez că cel de al doilea nu face obiectul discuției. Era spus la general, pentru cei care eventual s-ar gândi să mai comenteze.
De ce este rau sa ucizi un om, dar de ce este ok sa ucizi un vitel?
Justificarea morala este ca omul are o gama mai larga de emotii decat un simplu vitel. Omul poate percepe durerea la cu totul alt nivel.
Putem deci vorbi de o scala a durerii.
Cu cat urcam pe aceasta scara cu atat devine mai imoral sa ucizi fiinta respectiva. Plantele sunt la baza piramidei, nu simt durerea.
Problema in cazul unui embrion uman nu este daca e sau nu o persoana, ci cad de mult poate simti durerea. Daca percepe durerea si suferinta mai putin decat o percepe o caprioara, atunci este mai moral sa ucizi un embrion decat sa ucizi o caprioara. (parerea mea)
Sigur, ai putea argumenta ca, desi in prezent acel embrion are un nivel de perceptie limitat, el are potentialul sa devina o fiinta umana si drept urmare ar trebui sa ne raportam la acel potential iar nu la lucrul in sine. Dar asta este un argument absurd pentru mine.
-
anonim_4396 întreabă:
1 răspuns
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
