Un rau necesar,posibil inveninat,dar totusi,dulce,ca cel mai bun verde de pe Pamant,de care nu te poti desparti.Ce duce la un alt rau necesar, un raspuns mereu incomplet.
Ce duce la un inca un rau necesar, o intrebare ce cauta clarificarea unui raspuns ambiguu si aprofundarea problemei anterioare.
Ce duce la inca un raspuns insuficient, ce duce la inca o intrebare ce cuprinde foarte bine paradigma de "rau necesar".
Vezi tu, e ca la teoria chibritului; nu se termina niciodata.Intrebarea,in sine, ca o sacerdotala sintagma, e fix chestia aia care nu-ti da pace niciodata si nu te lasa sa crapi linistit.Cred ca merita scrisa cu majusucula, ca orice diavol, care imediat ce incepe sa te muste de glezna, cauti sa scapi de el.
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Răspunde
Răspunde 
Stii ca efortul fizic "odihneste"mintea? Dupa vreo 7 km de alergatura iata ce imi fata mintea dupa o partida epuizanta cu logica; Prin banalul cuvint intrebare se poate intelege ca iti accepti ignoranta.
Tot aud pe aici despre cunoastere si, cum mi-e frica sa vorbesc despre asa ceva in ce ma priveste, m-am gindit sa o asemanam unui copac, dar nu despre acel copac al cunoasterii e vorba ci pur si simplu as vrea sa ne imaginam fiecare unde isi are radacinile, de unde-si strage seva si spre unde ii cresc ramurile.Incercam?
Există oameni mai inconştienţi care nu se sfiesc (poate nu-şi dau seama?) să vorbească despre subiecte mai delicate... cum ar fi cunoaşterea. Nici din fericire, dar nici din păcate (clişee, clişee...), ocazional, nu mă deranjează să îndeplinesc condiţiile impuse de această categorie. Nu-ţi contest dreptul de a fi mai rezervat.
Asemănai ("asemănam") cunoaşterea cu un copac? Să înţeleg că acum nu o mai faci?
Era o metaforă (în cel mai bun sens al cuvântului) simpatică.
Acum, si tu me permets (azi trăiesc un ciudat sentiment francofil), aş accepta invitaţia la exerciţiul de imaginaţie pe care l-ai propus.
Îmi place să cred că pot găsi sevă brută aproape (!) oriunde, şi asta doar dacă în construcţia mea se trezeşte ceva voinţă. Mă bucur, totuşi, că voinţa asta îşi ţine aproape mereu un neuron în stare de veghe.
Acel "oriunde" e cam vast, aşa că nu pot nega că există câteva surse predilecte.
Iubesc cărţile. Utilizez Internetul. Părerile celorlalţi sunt, în definitiv, o investiţie. Divinizez artele.
Momentan, colectez informaţia şi încerc să o transfom în sevă elaborată prin multe încercări de meditaţie şi analiză.
Oricum totul culminează cu o evanescenţă, dar merită efortul.
Încotro mă îndrept? Încă nu ştiu. Nici măcar nu am ramuri.
Deşi sunt destul de înrădăcinată în ştiinţele exacte tind spre libertatea artei (Catharsis nu e un termen al unui simplu "joc de cuvinte").
Arhitectura ar fi o cale.
Fructul e cunoaşterea, dar, după cum am mai zis, nu am nici măcar ramuri.
Şi aici se sfârşeşte exerciţiul meu. Având încredere într-o falsă şi slabă speranţă care mă îndeamnă să cred că nu te-am plictisit, aştept să-ţi onorezi propria invitaţie.
ÎNTREBÁRE, întrebări, s. f. Acțiunea de a (se) întreba. ◊ Semnul întrebării = semn de punctuație care se pune la sfârșitul unui enunț interogativ. ♦ Problemă, chestiune. ♦ Îndoială, incertitudine. – V. întreba.
Intrebarea e motorul cunoasterii, sub toate formele ei, eu asta inteleg.
De cele mai multe ori intrebam pe altii, de multe ori ne intrebam pe noi insine, dar lipsa semnului "?" este echivalenta cu lipsa zero-ului in matematica.
Adica viata asa cum o intelegem acum nu exista fara. 
E părerea ta, aşa că nu voi atenta în vreun fel la integritatea ei. E decizia ta dacă te laşi sau nu pradă corupţiei.
Aşadar... luând în considerare ceea ce ai zis, mă gândesc că întrebarea e mai mult un instrument, decât un motor.
Rezerv acest rang (de motor) inteligenţei şi, de ce nu, puterii de observaţie (care, dacă îndrăznim să consultăm şi ştiinţa, se dovedeşte a fi chiar baza cunoaşterii).
Nu as vrea sa mai fac filozofie azi.
Pentru mine a fost un motor, "instrument" e numai cand o pui pe TPU, dar acest lucru, paradoxal, nu-l poti face fara a te "intreba" mai intai pe tine, (engine), apoi o transformi in "tool" lipind-o pe TPU, punandui-o unui profesor, sau...mie.
Filosofia e departe de nasul meu.
Aş zice că este o alarmă declanşată în momentul sesizării unui "gol".
Și portarul ce mai e? Smart ass...
Atunci te felicit, consider că mi-ai dat un răspuns inteligent.
Ești tu prea generoasă...
Întrebarea e ca o saltea pe arcuri: ne propulsează către lume. Primul enunț coerent din viața noastră e o întrebare. E modul nostru de a cunoaște, alături de a băga în gură toate porcăriile. Bine, cred că prima mea încercare de comunicare cu lumea, în mod verbal, a fost o înjurătură.
Nu sunt sigur... O s-o-ntreb pe maică-mea.
Ai dreptate, e o saltea pe arcuri. Din nefericire, nu e şi un aeroplan, nu ne ţine la înalţime. Ne propulsează, zborul e cum nu se poate mai plăcut, iar apoi, dacă avem norocul, cădem pe aceeaşi saltea pe care o transformăm într-o turtă.
E bine pentru ăia cu frică de înălțime. Cât despre căzut, te-nveți pe parcurs cum e treaba cu el.
Mai întâi trebuie să te ridici. Şi apoi, o turtă e mai subţire ca o saltea pe arcuri.
Altceva n-ai găsit și tu, decât turtă, că nu-mi place mie. Dacă era altceva, poate nici nu mă mai strofocam să mă ridic...
... Nimănui nu-i place să se scufunde şi mai mult. Nici măcar într-o savarină.
Nici măcar o tartă? M-aș scufunda într-o tartă cu fructe...
Nu. 
Savarina e maximul de clemenţă pe care îl poţi obţine.
Dacă nu, ia şi "turta" şi "savarina" ca pe nişte anoste manifestări ale esteticii urâtului.
Mai mult decât atât, "tarta" e un motiv pentru a ieşi din... încurcătură
Sa-mi onorez propria invitatie? E ca si cind te-ai invita si ai cinta singur ascultindu-te singur.Totusi admir toti oamenii care pot vorbi aproape inerminabil despre ei cu subintelesuri destinate sa te lase rece.
Mi-ai trântit "Nu"-ul ăla însoțit de zâmbetul ăla parșiv. Pot să mai spun ceva?
Ei, uite d-asta suntem noi nefericiți. Nu ne mulțumim cu tarta noastră.
Când nu vrei să cânţi singur şi nu doar pentru tine nu formulezi o invitaţie cu verbele la persoana I plural (ceea ce înseamnă că participi şi tu la petrecere). De altfel, chiar exerciţiul în sine nu-şi prea are locul fiindcă nu este un răspuns pentru întrebarea mea, dar în fine, i-am acordat o suficientă importanţă răspunzându-ţi (exact la ceea ce ai întrebat).
„Tăticule" (cum ar zice Banciu), nu-ţi priesc răspunsurile mele sau te lasă rece? Îmi pare rău pentru timpul pe care l-ai pierdut citindu-le. Ţi-ai scurtat viaţa cu 5 minute degeaba. Dacă ţi se pare că (eu) nu scriu rezonabil (şi într-o oarecare măsură este adevărat), cel mai corect ar fi să mă ignori. Nu prea am chef de polemici virtuale (de acest gen).
Ar fi ok dacă lucrurile se termină aici. Îţi mulţumesc pentru mult-prea-ironicul şi părintescul „aşa nu se face."
Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Acum că ţi-ai îndeplinit obligaţia morală de a mă pune la curent cu neajunsurile mele, ce-ar fi dacă lucrurile nu s-ar schimba?
P.S.: Îmi cer scuze pentru sarcasmul (care se dovedeşte a fi şi cea mai slabă formă de umor) cinic de care am dat dovandă prin răspunsul meu (ceea ce este înjositor).
Am citit numai la urma, sint de acord, ok "taticule".
Fiecare înţelege ce poate şi/sau ce vrea.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
