Un rau necesar,posibil inveninat,dar totusi,dulce,ca cel mai bun verde de pe Pamant,de care nu te poti desparti.Ce duce la un alt rau necesar, un raspuns mereu incomplet.
Ce duce la un inca un rau necesar, o intrebare ce cauta clarificarea unui raspuns ambiguu si aprofundarea problemei anterioare.
Ce duce la inca un raspuns insuficient, ce duce la inca o intrebare ce cuprinde foarte bine paradigma de "rau necesar".
Vezi tu, e ca la teoria chibritului; nu se termina niciodata.Intrebarea,in sine, ca o sacerdotala sintagma, e fix chestia aia care nu-ti da pace niciodata si nu te lasa sa crapi linistit.Cred ca merita scrisa cu majusucula, ca orice diavol, care imediat ce incepe sa te muste de glezna, cauti sa scapi de el.
Răspunde
Ordonare:
Cronologică
ÎNTREBÁRE, întrebări, s. f. Acțiunea de a (se) întreba. ◊ Semnul întrebării = semn de punctuație care se pune la sfârșitul unui enunț interogativ. ♦ Problemă, chestiune. ♦ Îndoială, incertitudine. – V. întreba.
Răspunde
Stii ca efortul fizic "odihneste"mintea? Dupa vreo 7 km de alergatura iata ce imi fata mintea dupa o partida epuizanta cu logica; Prin banalul cuvint intrebare se poate intelege ca iti accepti ignoranta.
Intrebarea e motorul cunoasterii, sub toate formele ei, eu asta inteleg.
De cele mai multe ori intrebam pe altii, de multe ori ne intrebam pe noi insine, dar lipsa semnului "?" este echivalenta cu lipsa zero-ului in matematica.
Adica viata asa cum o intelegem acum nu exista fara. 
Tot aud pe aici despre cunoastere si, cum mi-e frica sa vorbesc despre asa ceva in ce ma priveste, m-am gindit sa o asemanam unui copac, dar nu despre acel copac al cunoasterii e vorba ci pur si simplu as vrea sa ne imaginam fiecare unde isi are radacinile, de unde-si strage seva si spre unde ii cresc ramurile.Incercam?
Aş zice că este o alarmă declanşată în momentul sesizării unui "gol".
E părerea ta, aşa că nu voi atenta în vreun fel la integritatea ei. E decizia ta dacă te laşi sau nu pradă corupţiei.
Aşadar... luând în considerare ceea ce ai zis, mă gândesc că întrebarea e mai mult un instrument, decât un motor.
Rezerv acest rang (de motor) inteligenţei şi, de ce nu, puterii de observaţie (care, dacă îndrăznim să consultăm şi ştiinţa, se dovedeşte a fi chiar baza cunoaşterii).
Atunci te felicit, consider că mi-ai dat un răspuns inteligent. 
Ești tu prea generoasă...
Întrebarea e ca o saltea pe arcuri: ne propulsează către lume. Primul enunț coerent din viața noastră e o întrebare. E modul nostru de a cunoaște, alături de a băga în gură toate porcăriile. Bine, cred că prima mea încercare de comunicare cu lumea, în mod verbal, a fost o înjurătură.
Nu sunt sigur... O s-o-ntreb pe maică-mea.
Există oameni mai inconştienţi care nu se sfiesc (poate nu-şi dau seama?) să vorbească despre subiecte mai delicate... cum ar fi cunoaşterea. Nici din fericire, dar nici din păcate (clişee, clişee...), ocazional, nu mă deranjează să îndeplinesc condiţiile impuse de această categorie. Nu-ţi contest dreptul de a fi mai rezervat.
Asemănai ("asemănam") cunoaşterea cu un copac? Să înţeleg că acum nu o mai faci?
Era o metaforă (în cel mai bun sens al cuvântului) simpatică.
Acum, si tu me permets (azi trăiesc un ciudat sentiment francofil), aş accepta invitaţia la exerciţiul de imaginaţie pe care l-ai propus.
Îmi place să cred că pot găsi sevă brută aproape (!) oriunde, şi asta doar dacă în construcţia mea se trezeşte ceva voinţă. Mă bucur, totuşi, că voinţa asta îşi ţine aproape mereu un neuron în stare de veghe.
Acel "oriunde" e cam vast, aşa că nu pot nega că există câteva surse predilecte.
Iubesc cărţile. Utilizez Internetul. Părerile celorlalţi sunt, în definitiv, o investiţie. Divinizez artele.
Momentan, colectez informaţia şi încerc să o transfom în sevă elaborată prin multe încercări de meditaţie şi analiză.
Oricum totul culminează cu o evanescenţă, dar merită efortul.
Încotro mă îndrept? Încă nu ştiu. Nici măcar nu am ramuri.
Deşi sunt destul de înrădăcinată în ştiinţele exacte tind spre libertatea artei (Catharsis nu e un termen al unui simplu "joc de cuvinte").
Arhitectura ar fi o cale.
Fructul e cunoaşterea, dar, după cum am mai zis, nu am nici măcar ramuri.
Şi aici se sfârşeşte exerciţiul meu. Având încredere într-o falsă şi slabă speranţă care mă îndeamnă să cred că nu te-am plictisit, aştept să-ţi onorezi propria invitaţie.
Ai dreptate, e o saltea pe arcuri. Din nefericire, nu e şi un aeroplan, nu ne ţine la înalţime. Ne propulsează, zborul e cum nu se poate mai plăcut, iar apoi, dacă avem norocul, cădem pe aceeaşi saltea pe care o transformăm într-o turtă.
E bine pentru ăia cu frică de înălțime. Cât despre căzut, te-nveți pe parcurs cum e treaba cu el.
Mai întâi trebuie să te ridici. Şi apoi, o turtă e mai subţire ca o saltea pe arcuri.
Altceva n-ai găsit și tu, decât turtă, că nu-mi place mie. Dacă era altceva, poate nici nu mă mai strofocam să mă ridic...
... Nimănui nu-i place să se scufunde şi mai mult. Nici măcar într-o savarină.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
