Ce stă, după părerea voastră, la baza eticii: fericirea sau obligaţia?
Aristotel consideră că fericirea stă în a vieţui într-un mod virtuos. Bentham spune că fericirea este strâns legată de facerea de bine pentru toţi oamenii. Kant consideră că obligaţia (datoria) este mai importantă decât fericirea. Nietzche e de părere că fericirea rezultă din a deţine puterea. Sartre ne vorbeşte şi el despre o etică existenţialistă. Iar Tong apreciază că eticile feministe sunt diferite.
De care parte vă poziţionaţi voi?

Dacă baza eticii e formata din fericire și obligație, atunci nu mai e etica.
Dacă vezi o bătrânică la o trecere care nu reușește sa traverseze si o ajuti pentru ca te face fericit lucrul asta sau din obligație civica nu mai e etica, e etica atunci când faci acest gest dintr-un simt firesc, natural și spontan.
In ceea ce privește fericirea, si filozofiile despre ea și viata, pe mine ma depășesc, fericirea consta în a face cele spuse de respectivii în momentul potrivit, a face lucrul potrivit în momentul potrivit, asta e fericirea și filozofia care le bate pe toate celelalte, dar da, sunt teme de discuții interesante, nihilism, totonism, cretinism, și cam atât.

L-ai uitat pe Marcus Aurelius https://www.youtube.com/watch?v=l8yVuT4A5Jc

"...cretinism, și cam atât." - Ai vrut să zici creştinism.

Nu chiar cretinism am spus, dar asemănarea între cuvinte nu-i intamplatoare, dar asta e părerea mea.
Oricum, voiam sa spun ca toate filozofiile de viata, nu pot fi absolute, își au rostul la momentul lor, și nu poate sa existe doar una singura, în practica, doar în teorie.

Aşa e. Şi pe mine m-a impresionat personalitatea acelui om. Încă de mic era văzut ca un "copil serios". Hadrianus l-a adus la Curte, să locuiască în vecinătatea sa; la vârsta de 15 ani i-a acordat "toga virilis" şi i-a încredinţat sarcini sacerdotale. Împăratul descoperise în el un "nou împărat", cum s-a exprimat un scriitor. Şi apoi cariera lui...cum de s-au întâlnit în el atâtea calităţi? Bun politician, bun strateg, bun comandant de oşti şi în acelaşi timp cu înclinaţii spre filosofie atât de profunde. Nu ştiu dacă şi-a mai însuşit cineva filosofia stoică la un nivel atât de ridicat cum a făcut-o el.

"Adevarul e cate unpic in toate religiile si in fiecare din noi."
Există Adevăr (cu a mare)? Este acesta absolut? O temă grea de filosofie. Ce este Adevărul?

Da, acum ma gandeam ca daca pe de-o parte unii filosofi considera importanta etica din persoectiva principiilor si conduitei morale pe care trebuie sa le aiba un om fata de ceilalti, Aurelius ne face mai atenti cu privire la o datorie pe care o avem fata de noi insine mai intai. Fata de noi insine sa pornim sa fim etici, sa ne respectam pe noi insine intai, sa traim noi in concordanta cu anumite principii si valori inainte sa le cerem altora asta.

Apropo, crezi că există sau a existat vreodată un om moral? Deci nu unul care se preface a fi moral. Nici unul care depune eforturi pentru a se împotrivi tendinţelor imorale. Ci unul pur şi simplu moral; moral de la natură.
Să nu-mi zici să definesc mai întâi moralitatea. Cu replica asta vin mulţi, dar ei nu-şi dau seama că sună fals, ca un instrument muzical dezacordat.

Din pacate, eu nu cred ca exista un om 100% moral. Ca om, fac parte dintr-o societate, dintr-un anumit mediu. Mediu cu diverse vicii. Ca la fizica, frecarile. Viciile astea ale societatii te schimba si pe tine, oricat de moral ai vrea tu sa actionezi. Te schimba cumva si mediul, oricat de bine intentionat ai vrea sa fii. Tu ce parere ai?

Prefer să nu dau un răspuns, nici altora şi nici mie însumi. Să rămână ceva la care doar să reflectez. De fapt, mă gândesc eu şi la multe alte întrebări existenţiale, chiar dacă sunt convins că ele nu au un răspuns. Unii consideră asta pierdere de vreme. Eu nu cred. Simplul fapt că ne putem gândi la astfel de probleme, ceea ce niciun animal nu o poate face, ne ridică cumva statutul şi chiar respectul de sine. Suntem o vietate superioară tuturor celorlalte. Mă cam indispune când văd pe aici cât de mulţi se complac în dezbateri despre tot felul de perversiuni şi scârboşenii. Cred că asta coboară, nu ridică nivelul calitativ al unei persoane.
Nu ştiu dacă la un astfel de răspuns te aşteptai, dar am zis şi eu ce am avut în gând în acest moment.

Si nu crezi ca interesul propriu sta de multe ori in fata moralitatii unor oameni? Nu cumva si propriul interes impotriva binelui comun te coboara la fel de mult ca "pe aici cât de mulţi se complac în dezbateri despre tot felul de perversiuni şi scârboşenii"?

Ce-ar trage un om in jos sa nu fie 100% moral mai mult decat propriul interes?!

Ştiu şi eu ce să zic... Mă gândesc, chiar şi dictonul creştin "să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi" arată că trebuie să te iubeşti şi pe tine, nu numai pe alţii. Să ai grijă şi de interesul tău propriu, între nişte limite. Dacă tu te gospodăreşti bine şi reuşeşti să ai o stare materială stabilă, eşti mai în măsură să poţi ajuta pe alţii, decât dacă eşti sărac lipit.

Da, asa e.

Dar daca ne gandim care sunt acele impredimente care ar trage un om in jos sa nu fie 100% moral? Eu m-am gandit ca si interesul propriu ar putea ajunge sa stea in calea la asta. Cati nu fura, nu mint, nu omoara, nu ascund lucruri fata de altii pentru interesul propriu? Chiar si dintre aceia pe care lumea ii percepe morali.

Depinde de om şi personalitatea sa. Depinde şi de obligaţii.
Dacă e o persoană căreia îi place şă se supună şi să asculte de ordine, persoană perfecţionistă, putem spune că obligaţiile ar putea însemna şi fericirea pentru el.
În schimb, dacă e o persoană rebelă, căreia nu-i place să respecte regulile ci le încalcă, atunci obligaţia ar fi pentru el un calvar, în nici un caz fericire.
Ca răspuns final, da! Consider că obligaţia stă la baza eticii.
Unii se auto-obligă, îşi impun să asculte de regule, să nu clacheze, să fie pe placul societăţii.

Este într-adevăr acest "depinde" - veşnicul "depinde". Totuşi, ne putem întreba dacă există o legătură între fericire, obligaţii şi etică? Şi dacă da, care determină pe care? Nu-i chiar uşor de spus. Problema se pune cam aşa: Ce urmărim noi, de fapt, în viaţă? Să fim fericiţi? Să zicem că da. Dar în cazul ăsta ar fi de analizat ce se întâmplă cu etica. O susţin acţiunile noastre sau o încalcă? Mai avem, pe de altă parte, un simţ al datoriei. Indiferent unde ne desfăşurăm activitatea, vrem să ne achităm de datorii, de obligaţii. În cazuri de război, de exemplu, am auzit de atâtea ori spunându-se despre cineva că "a căzut la datorie". Ne întrebăm în acest caz: a lucrat el în armonie cu etica? Da şi nu. Pe de o parte da, pentru că a susţinut cauza patriei lui, mai exact a conducătorilor care l-au trimis să lupte; dar în luptă, el a ucis alţi oameni. Treaba asta cum trebuie privită? Şi apoi, conducătorii care l-au trimis la război, au urmărit ei o cauză dreaptă? Nu se ştie precis. Dacă, cauza lor a fost una ne dreaptă, cum rămâne cu etica celui care a luptat? Probleme la care mai putem reflecta.

funny'est - de care parte vă poziţionaţi voi?
De nici una. Sunt de partea pe care o traiesc(eu)! NUMAI iEU!
- fericirea = noroc;
- obligatie = ghinion.

Spre intelesu' tuturor: aristotel - sa baseste de 6ori(pe zi... sa zicem).Voi nu o sa reusiti NICIODATA... s-o faceti Ma explic? Fiecare are trairea lui(diferita)

cititi mai putin, traiti mai mult! Traiti-va viata, nu ca 1papagal - care repeta tot ce asculta

Obligatia raportata la fericirea (adica starea de bine) a celorlalti(adica a oamenilor considerari "normali"din punct de vedere mental).

"Obligatia raportata la fericirea... celorlalti"
Numai a celorlalţi? A ta nu?

De nicio parte, etica își are origine în capacitatea de a empatizare individului, un individ fără capacitatea de -a empatiza e un individ amoral adică fără moralitate, în afara moralități. Ideea e că etica se poate defini în ceea ce se presupune că ar fi zis Iisus: " Ceea ce ați voi vouă să vi se facă, faceți voi mai întâi", pe scurt capacitatea de a te pune în papucul altuia e baza etici, faptul că înțelegi gândirea și sentimentele cuiva te face totuși să nu fii un egoist nermernic. La nivel pragmatic putem spune că etica s-a dezvoltat dintr-o nevoie de supraviețuire, omul fiind o ființă socială nu putea supraviețui singur în mediu izolat, iar crearea unei societăți implică reguli și tabuu uri pe care nu le poți încălcă, acele norme poartă numele de etică sau moralitate, și e vorba de norme nescrise, reguli de contuită pe care societate să se bazeze.

Sunt de acord şi eu că empatia joacă un mare rol, poate chiar hotărâtor.

Pai nu. Ca daca am fi "anormali", adica nebuni, psihopati, ne-ar face fericiti alte lucruri... nefiresti.

Dupa parerea mea ar fi problematic daca am spune ca fericirea sta la baza eticii deoarece fericirea in sine e observabil relativa si subiectiva. Iar asta ar face etica insasi relativa, iar în concluzie imposibil de aplicat

Consider că mai bine ar fi spus ce anume stă la baza fericirii, fiindcă este țelul spre care tindem toți.
Iar răspunsul ar fi lesne de dedus după părerea mea, eu nu am văzut niciun om imoral care să fie fericit, chiar dacă unii încearcă să o mimeze, nu ar mai fi nimic de completat.

Da, e de considerat şi ideea "ce stă la baza fericirii". Dar şi la baza eticii stă ceva. Ce anume?

Dumnezeu stă la baza eticii, moralitatea este reprezentată de voința divină.
Probabil ai observat și tu pe acest site că persoanele religioase și cele antireligioase aproape niciodată nu se pun de acord în chestiuni de etică, ba chiar părerile sunt diametral opuse, fie că vorbim despre avorturi, legalizarea căsătoriilor homosexuale, consumul de droguri ușoare, relațiile precasatorie, eutanasie, malahie sau de chestiuni mai puțin generale de probleme familiale.
Aici este clar vorba despre două forțe care sunt în conflict.
Din punct de vedere secular, etica este total nestatornică și principiile se pot schimba de la o generație la alta. Singurul lucru care se urmărește este evitarea sau minimizarea suferinței personale sau colective.

Bine dar ăsta nu e un răspuns ştiinţific. Vezi că niciunul din filosofii menţionaţi de mine în întrebare nu pomeneşte nimic de Dumnezeu. Şi din câte ştiu, au fost toţi oameni foarte capabili.

Tocmai de asta nu au ajuns la niciun consens cu toată știința lor, eșecul lor e cauzat de lipsa implicării lui Dumnezeu.

În fine, lăsăm asta, că vine doctorandus şi ne dă cu capul de toţi pereţii, zice că suntem schizofrenici şi paranoici Mă preocupă acum ideea cu "geamurile" palatelor din antichitate. Când spun antichitate mă refer cu mult înaintea Imperiului Roman. Au fost palate ca lumea şi pe atunci. Numai la Ninive ce palat uriaş s-a descoperit, pare-se al lui Sargon sau Sanherib. Am primit nişte răspunsuri bune, după părerea mea, cu obloanele alea la exterior (din lemn) şi apoi cu piele de animal (sau pânză de in) la interior. Poate ai şi tu ceva cunoştinţe suplimentare. Nu mă refer la casa omului de rând, care putea fi şi într-o grotă, ci la palate. Acestea erau construcţii mari, deci aveau o mulţime de ferestre spre exterior. În general, mă atrag subiecte legate de istorie veche; cu cât mai veche, cu atât mai atrăgător subiectul.

Dap, teoria comenzii divine: cand Dumnezeu iti zice sa omori si sa violezi, e moral, cand iti zice sa n-o faci, e imoral. Vezi Numeri cap. 31.