Ce stiti despre mitologiile grecilor? Fnda

Mitologia greacă este rezultatul unui remarcabil proces de aculturaţie care a început în jurul anului 2100 i. Hr., când a avut loc prima migraţie a popoarelor vorbitoare de greaca din Balcani către Mediterana. Se pare ca limba, religia și cultura acestor populații îşi aveau rădăcinile în tradiţia indoeuropeana. Grecii și-au adaptat credințele și modul de viaţă la mediul în care au intrat.
Imperiul "minoic" din Creta, numit astfel de la regele mitic Minos și având legături comerciale până în Egipt, Asia Mica sau Peninsula Balcanică, a reprezentat primul contact al grecilor cu civilizaţiile Mediteranei. Nou-veniţii în Creta, grecii devin martorii credinţelor și obiceiurilor minoice, cum ar fi cultul taurului și săritura peste taur, o întrecere sportivă în care băieţii îşi demonstrau curajul sărind peste coarnele unor juncani care atacau. Asemenea spectacole ar fi putut inspiră legende precum Tezeu și Minotaurul. Grecii au aflat despre numeroasele culte ale zeițelor din această mare și pașnică civilizație insulară. Intrând în contact cu celelalte insule și populații din sfera de influență a Cretei, ei au început să integreze aceste tradiții religioase în propriile credinţe. Locuitorii Cretei nu erau vorbitori de greaca, dar în câteva secole au adoptat-o în actele oficiale: un alfabet hibrid, pe care oamenii de ştiinţă îl numesc Linear B, folosea literele minoice pentru a consemna nume și obiecte în limba nouă. Mai târziu, când popoarele vorbitoare de greaca vor înfiinţa regate pe continent, civilizația minoică va intra în declin.

Locul ei este luat de nouă și mult mai agresivă civilizaţie miceniană. În Pelopones se construiesc oraşe aşezate pe înălţimi, palate, mausolee, cu ziduri de apărare foarte înalte, din pietre atât de mari, încât peste secole urmaşii acestor popoare vor crede ca au fost construite de giganţi sau de zei.



Scena din filmul 'Troia'

Pe la 1200 i. Hr., tot vestul bazinului meditaraneean este zguduit de o serie de catastrofe: oraşul-port Troia, situat în nord-vestul Asiei Mici, este mistuit de un incendiu, iar imperiile hitiților și fenicienilor se prăbușesc sub atacul "popoarelor marii". Chiar și regatele grecești Micene, Argos și Pygros, cu imensele lor ziduri de apărare, vor fi jefuite. În secolele care vor urma, cunoscute sub numele de "Epoca Întunecată", comunităţile grecești de pe continent devin din ce în ce mai izolate, formând alianţe politice în jurul unor centre mai puţin populate, care vor da naştere oraşelor-stat, cunoscute sub denumirea de polis. Aflându-se mereu în căutare de noi teritorii, mulţi greci părăsesc Peninsula Balcanică, înființând colonii de-a lungul coastelor Italiei, Siciliei, Asiei Mici, Africii și Marii Negre, aducând cu ei obiceiurile și credinţele lor. Cum grecii reprezentau puterea dominantă în Marea Mediterana înaintea prăbuşirii imperiilor hitit și fenician, comunităților lor, deși risipite, vor rămâne în contact permanent, fiind unite prin limba, religie și aminitirea ștearsă, dar înalțată deja la valoarea de mit, a unei epoci idilice, când traiul de zi cu zi nu era pândit de atâtea pericole.

In secolele IX și VIII i. Hr., când comunitățile grecești împraștiate încep să se consolideze, legăturile dintre ele sunt încă extrem de puternice. Pe lângă jocurile olimpice, încep să apară concursuri de muzica greacă, în cursul cărora cântăreții se întâlnesc în aer liber pentru a-și povesti miturile civilizaţiei lor, acompaniate de liră sau de nai.



Statuia lui Zeus din Olympia

Între timp, grecii își extinseseră atât de mult teritoriul și intraseră în contact cu atât de multe culturi străine, încât religia și viziunea lor despre lume deveniseră extrem de nuanțate. Datorită legăturilor cu negustorii fenicieni, grecii adoptă un nou sistem de scriere – alfabetul grec este fenician la origine – și cunosc tradițiile religioase asiriene și pe cele ale Orientului Apropriat.

Panteonul originar, cu care grecii veniseră din Peninsula Balcanică, va fi în permanență îmbogațit cu zei din alte colțuri ale lumii. Este un efort imens de a reconcilia toate cultele existente în spațiul grec și de a înfațișa lumea zeilor ca pe un tot unitar.

Dar cercetătorii au evidențiat și rolul important jucat de prejudecățile culturale în abordarea mitologiei grecești: descoperirea unor statuete feminine din perioada greaca arhaică i-a condus pe mulți la concluzia ca riturile cele mai vechi se concentrau mai ales asupra fertilității femeilor sau acordau o atenție deosebită rolului jucat de femeie în naşterea de prunci. Dar miturile reflectă și realități complexe ale lumii naturale și spirituale, așa cum le vedeau vechii greci. Multe mituri dau date concrete despre asemănarea sau poziția anumitor constelații, informații foarte importante pentru ciclul agricol anual. Altele relatează, sub forma unei povestiri sumare, lupte reale între civilizații rivale. Forțele naturii, cărora toți muritorii le puteau cădea pradă, sunt investite cu caracter supranatural. Mitologia reprezintă, desigur, suma experienţelor naturale și istorice, dar în mare parte este și rezultatul preferinţelor ideologice și culturale.



Ahile si Ajax

În forma sa arhaică, religia elenă îndeplinea mai degrabă o funcție domestică, axată pe adorarea unor figurine rudimentar cioplite și pictate, reprezentând spirite protectoare ale familiei. Aceste statuete simple, din lemn, vor fi venerate în procesiuni ritualice de-a lungul istoriei Greciei antice.

Riturile domestice erau completate de procesiuni publice, cu mai mult fast și cu un număr mult mai mare de participanți. În centrul sărbătorilor orășenești se aflau sacrificiile de animale, alese din turmele celor mai instăriți cetățeni. Aceste ofrande aduse zeilor erau și un prilej de etalare a bogăției unor locuitori ai orașului, dar și o șansa pentru cei săraci de a primi o masă copioasă.

Panteonul elen începe să se constituie pornind de la acești zei necunoscuți, protectori ai gospodăriei și ai familiei. Considerând că natura este încărcată de sacralitate, grecii acceptau nenumărați zei, fiecare cu numele lui, cu locul din natura pe care-l proteja sau căruia îi dăduse naștere (copaci, munți sau izvoare), îndeplinind fiecare o funcție vagă sau bine determinată. După conflicte de câteva generalii, zeii care locuiau pe muntele Olimp au preluat conducerea, ierarhia asemănându-se cu cea întalnită în monarhiile pământene. Ca orice curte regală, și cea a zeilor avea parte de scandaluri legate de adultere, de intrigi politice, de încercări de asasinat sau de acte de răzbunare. Este interesant de observat ca guvernarea preferată de zei era monarhia, în timpul ce sistemul politic al Greciei antice avea la baza orașele-stat(polis) independente, într-o permanentă competiție.



Acropolea Atenei

Un element fundamental al religiei Greciei antice îl constituia deplină încredere în zeii oraculari. Templele lui Apollo din Delphi și Delos, cel al lui Zeus de la Dodona devin mari centre de cult, deoarece oameni din toate clasele sociale doresc sa consulte zeii în chestiuni care privesc trecutul, prezentul și viitorul. Autoritatea și puterea zeilor din aceste lăcașuri de cult erau nelimitate, membrii tuturor coloniilor grecești cerându-le sfatul cu privire la întemeierea de noi oraşe sau la necesitatea declanşării unui război. Alte mari temple devin un fel de tezaure, adică locuri în care sunt depozitate cele mai de preț avuții ale orașului sau regatului. Aceste obiecte de preț au stat și la baza schimburilor bănești și a împrumuturilor, astfel încât templele îndeplineau adesea rolul unor bănci sacre. Bogația unui templu se reflecta în mărimea statuilor care îl împodobeau, cum era cazul celebrei statui a zeiței Athena, înalțată în Parthenon pentru a fi văzută de întregul oraș. Statuile erau amplasate în temple deschise, așezate cu fața spre este, încât sa fie scăldate în soarele dimineții, iar zeul sa fie vizibil de la o distanță cat mai mare. Conducători politici bogați încercau să-și atragă simpatia cetățenilor ori sa mărească faima oraşului prin astfel de lucrări publice monumentale.


Delphi

În vechea greacă, mythos nu însemna "poveste", ci mai degrabă desemna o inșiruire unitară de evenimente sau acţiuni, atent construită. Era cuvântul folosit pentru a denumi intriga unei povestiri, nu însăşi povestirea. Deoarece rapsozii transmiteau povestirile de secole întregi pe cale orală, existau sute de variante ale acestora. Poemele epice scrise de Homer și datând din secolele VIII și VII i. Hr. (Iliada și Odiseea, relatând cucerirea Troiei și aventurile lui Ulise) sau Teogonia lui Hesiod (o genealogie detaliată a panteonului elen) sunt cele mai vechi și mai importante surse ale mitologiei grecești. Pe lângă acestea, au ajuns până la noi foarte multe imnuri și ode dedicate zeilor Olimpului, opere care ne dau informații substanţiale despre mituri pe care alte surse doar le menţionează. Dramaturgi ca Eschil, Sofocle și Euripide revizuiesc miturile tradiționale în secolul V i. Hr., perioadă considerată epoca de aur a Atenei.


Oedip si Sfinxul

Deşi originile teatrului grec se găsesc în serbările dionisiace, principala obligație a poeților dramatici din vechea Eladă era de a distra publicul, concurâd pentru premii la festivalurile de pe tot cuprinsul Greciei. Pentru a înţelege mai bine tendința spre antropomorfism sau cele mai şocante aspecte ale mitologiei grecești – Zeus ca violator, iraționalitatea și egoismul zeilor, incestul, canibalismul -, trebuie sa le plasăm în contextul competițiilor de muzica și teatru pentru care au fost create. Publicul și juriul doreau povestiri pline de viață și tehnici narative cat mai inovatoare: cu cat povestea era mai expresivă și mai remarcabilă, cu atât autorul ei avea mai multe şanse de a pleca acasă încununat de laurii victoriei. Dar poveştile despre zei implicați în diverse scandaluri aveau și alte roluri: trebuiau sa îndeparteze orice dubiu cu privire la puterea zeului și la capacitatea lui de a servi ca exemplu. Cu timpul, aceste pilde au condus la apariția filosofiei, fundamentul altor principii despre lume și viață, descoperite fie în natură, fie în înţelepciunea omului.

Muzicanți, actori, cântăreți și dansatori au continuat să interpreteze aceste povestiri mitice în epoca romană și după aceasta. Cărturarii și artiștii Renașterii s-au arătat fascinați de literatura și arta Greciei Antice.