PERFECT, -Ă, perfecți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care întrunește în gradul cel mai înalt toate calitățile cerute; desăvârșit.
Ai putea fi maestru al unui domeniu, dar tot n-ai fi perfect.
Din moment ce nu exista si din moment ce pana acum umanitatea s-a descurcat fara prefectiune, nu, nu-i nevoie de ea.
Bine.
Deci nu-i nevoie de 2-3 facultăţi terminate pentru perfecţiune?
Din moment ce n-ai cum sa o atingi, poti sa faci si 100, ca tot n-o sa te ajute.
E vorba doar de imbunatatire a cunostintelor, nu de atingere a perfectiunii.
Acum depinde, in unele momente chiar ai nevoie sa faci totul "ca la carte", dar nu este obligatoriu sa fii mereu perfect, pana la urma nimeni nu este perfect din toate privintile.
Cum fără facultate să obţinem ceva, mai ales perfecţiunea?
Ai carte, ai parte?
Dacă termin doar liceu nu sunt nimic, pot să trăiesc şi 450 de anii.nu?
Facultăţile ajută la perfecţiune?
N-am zis sa nu faci facultate.
Am zis ca, indiferent daca faci facultate sau nu, tot nu poti ajunge perfect.
Facultatea te "perfectioneaza". Dar acest "perfectioneaza" e sinonim cu "imbunatateste". Nu te poate face nimic perfect.
Bine.
Nu perfect in totul, doar posibil în ceva?
Bine.
Nu perfect in totul, dar posibil în ceva?
Da aşa e.
Doar se poate tinde spre perfecţiune,,,,.
Deviza mea este ca perfectul nu exista / depinde de imperfect, cel putin in lumea materialista, sau mai bine zis pe Pamant.
Cand spune perfect (ex : Aceasta bicicleta e perfecta!) nu inseamna ca e, folosim termneul doar pentru a defini acel lucru ca fiind total sau mai mult decat satisfactor pentru propria ta persoana. Daca ar fi perfecta, nu ai cumpara alta peste 3 ani, deoarece pana la urma aceasta senzatie de "perfect" se duce la un moment dat, omul schimbandu-si preferintele mereu, fie din plictiseala fie din nevoie.