De ce blamam plictiseala?
Plictiseala (dupa mine) reprezinta o respingere a ceva ce nu este de calitate, a kitschului. Plictiseala este un anticorp al mintii, care nu ne lasa sa inghitim chiar orice. Atunci de ce ne mai plangem ca ne plictisim?
Cand noul lipseste, lipseste si curiozitatea, iar lipsa curiozitatii aduce plictiseala. Un lucru odata experimentat si cunoscut devine monoton. Cu cat inaintam in varsta cunostintele si experimentarile sunt mai multe, asfel noul este mai putin, iar monotonia preia conducerea. Problemele si dorintele isi spun si ele cuvantul, reduc din pofte si din ambitie. Plictiseala este oarecum normala la fiecare om, dar ea, cred, difera in intensitate de la o persoana la alta in functie de cat este de creativa si de problemele avute.
Răspunde
Ordonare:
Cronologică
Buna! Sincer, eu nu m-am mai plictisit de luni intregi, am mereu ceva de facut, si de cele mai multe ori raman cu treburi neterminate.
Nu ne place sa ne plictisim probabil, gandindu-ne ca in loc sa stam degeaba, am putea face ceva placut/amuzat, la care nu avem accesul in momentul respectiv; de exemplu, nu putem juca un joc pentru ca s-a stricat calculatorul, nu putem iesi afara, pentru ca cel mai bun prieten are treaba, si tot asa.
Eu daca chiar nu am ce face, pur si simplu ma gandesc la divesse lucruri, incerc sa gasesc raspunsuri la intrebarile mele, si nu am cand sa ma plictisesc.
Have a nice day! 
Răspunde
Nu m-am plictisit de zeci de ani, de cand stiu sa citesc fluent. Nici nu imi mai aduc aminte senzatia de plictiseala.
Eu sunt putin ingrijorata vazand atatia oameni care nu se plictisesc deloc. Intelegeti ironia...
Oamenii care se plictisesc nu au viata sociala, exterioara si cea interioara inseamna ca e praf. Plictiseala este sinonima cu apatia, nicidecum cu ceea ce spui tu.
Of kronstad, ma simt dezamagita. Am pretentii mai mari de la tine.
Ca sa intelegi mai bine o sa completez intrebarea. Plictisul are rolul său bine determinat în viaţa spiritului şi nu evocă nicidecum un spirit bleg, soporific, amorţit. Dimpotrivă, plictisul e reacţia unui spirit viguros, vital, un spirit capabil să refuze radical şi să-şi ceară imperativ dreptul la liberă existenţă. Ne plictisim cînd sîntem expuşi intemperiilor indiferentului, cînd urcă peste noi cantităţi mari de ceva de care nu ne pasă, cînd ceea ce ne livrează lumea nu ne mai pune în tensiune. Ne putem plictisi în mijlocul oamenilor, de trăncăneala lor, de feţele lor, de obiceiurile lor, sau în mijlocul odăii noastre, de pereţi şi de vederea imobilă de pe fereastră, de masa aceasta şi de uşa aceasta şi de patul acesta. Ne putem plictisi de prea mult sau de prea puţin. Dar plictisul este indicatorul înnăscut care ne spune că ne aflăm în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, cu oamenii nepotriviţi. Plictisul e semnalul de evacuare în caz de urgenţă, e atenţionarea că de-acum încolo începe tîmpirea. Apărîndu-se, spiritul refuză. Plictisul e cel mai bun semn de sănătate a spiritului, e sistemul său imunitar, e impulsul irezistibil spre nou, e biciuirea care reînvie imaginaţia, e începutul ireversibil al revigorării.
Acum imi explic de ce marea majoritate a tinerilor s-au nascut si se nasc gata plictisiti! Pentru ei lumea in care au aterizat este kitsch si asteapta sa apara cumva una de calitate!(glumesc cam stramb, dar poate am dreptate!)
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
