Poate că v-ați întrebat de ce stau liliecii tot timpul cu capul în jos. Învățătura străbună a unor popoare, transmisă din generație în generație prin legende, ne oferă un posibil răspuns la această întrebare.
O legendă a indienilor apași [1] spune că odată de mult, coiotul își căuta soție, dar nu se putea hotărâ pe cine să aleagă. Liliacul îl sfătuiască să o ia de nevastă pe soția șefului șoim, înrucât acesta lipsea și nu mai fusese văzut de multe zile. Dar șeful șoim s-a întors și, mâniat de sugestia dată de liliac, l-a azvărlit pe acesta într-o tufă de ienupăr. Liliacul atârna cu capul în jos agățat de mocasinii cu vârfuri ascuțite zbătându-se însă oricât s-a zbătut nu a reușit să scape din poziția incomodă. Din acel moment se zice că liliecii stau cu capul în jos, chiar și în somn.
În Madagascar [2], o altă legendă spune că odată a izbucnit un foc mare în împărăția lui Dumnezeu. Acesta a trimis toate zburătoarele să stingă focul. Dintre toate zburătoarele doar liliacul a reușit să stingă focul cu aripile lui mari (se spune că așa și-a pierdut penele). Pasărea drongo, care pe atunci era albă, s-a mânjit cu cenușă și s-a grăbit să ajungă la Dumnezeu înaintea liliacului pentru a se lăuda că a stins focul. Dumnezeu foarte încântat a făcut-o mai mare peste toate zburătoarele. Curând după aceasta ajunge și liliacul, dar Dumnezeu nu îl crede când îi spune că el a stins focul. Ca răzbunare liliacul ajurat să îi întoarcă întotdeauna spatele lui Dumnezeu. De atunci pasărea drongo este cunoscută ca o pasăre inteligentă, iar liliacul stă cu capul în jos.
Bună.
Ei bine, stând cu capul în jos, liliacul nu depune deloc efort să-şi contracte ghearele. Aşa sunt făcute tendoanele sale; greutatea liliacului este suficientă pentru a le întinde şi astfel degetele să se încleşteze. Asta explică de ce stă cu capul în jos chiar şi după moarte, fără să cadă.
Poziţia aceasta aparent incomodă îl ajută l-a luat zborul. Pentru că are prea puţină forţă în aripi şi picioare prea mici ca să-şi poată lua zborul de la sol, poziţia sa atârnată cu capul în jos este un adevărat avantaj, el luându-şi zborul lansându-se în gol.
Pa, pa.
Multam'. E ceva gen sistemul pasiv de sustinere, ca al calului. Fara consum de energie, care nu mai desface lantul de actina-miozina. Ce dobitoc sunt,. Cum de m-am gandit la altceva si nu la economisirea energiei...
Ma indoiesc ca ai mancat aripi, pentru ca e doar un tesut conjunctiv si ar fi ca si cum mesteci talpa, dar ma rog si mie imi place afumatura. Sic si tie, Craciun fericit!
Ca sa nu stea cu el in suspai dupa logica mea. ei urasc lumina si s-au adaptat la viata in pesteri. neavand de ce sa se agate s-au agatat de tavan. daca ar fi stat in picioare ca soarecii, pe jos, ar fi putut fi ucisi de alti pradatori din pestera. opinia mea
Nu urasc lumina, ei folosesc intunericul pentru camuflaj sa reduca numarul de pradatori care i-ar fi vanat, de unde si adaptabilitatea ecosonara.
pai daca se tem de pradatorii din timpul zilei inseamna ca asociaza ziua si lumina cu frica.de asta ziceam ca se tem de lumina. mi-au placut legendele de mai sus, da-i o funda
Corect, totusi se teme de pradatorii de zi nu de lumina. Cred ca daca ar asocia lumina cu pradatorii ei, atunci ar aparea reflexul conditionat de a zbura cand vad lumina sa se ascunda, ori ai vazut cand sunt luminati cu lanterna nu fug si nici nu par deranjati de sursa de lumina.Si eu m-am gandit la partea doi, cu cat patos a scris, aproape ii simteam freamatul la taste, ok
AnnaCCC întreabă:
WeAreSmart întreabă: