Poate că v-ați întrebat de ce stau liliecii tot timpul cu capul în jos. Învățătura străbună a unor popoare, transmisă din generație în generație prin legende, ne oferă un posibil răspuns la această întrebare.
O legendă a indienilor apași [1] spune că odată de mult, coiotul își căuta soție, dar nu se putea hotărâ pe cine să aleagă. Liliacul îl sfătuiască să o ia de nevastă pe soția șefului șoim, înrucât acesta lipsea și nu mai fusese văzut de multe zile. Dar șeful șoim s-a întors și, mâniat de sugestia dată de liliac, l-a azvărlit pe acesta într-o tufă de ienupăr. Liliacul atârna cu capul în jos agățat de mocasinii cu vârfuri ascuțite zbătându-se însă oricât s-a zbătut nu a reușit să scape din poziția incomodă. Din acel moment se zice că liliecii stau cu capul în jos, chiar și în somn.
În Madagascar [2], o altă legendă spune că odată a izbucnit un foc mare în împărăția lui Dumnezeu. Acesta a trimis toate zburătoarele să stingă focul. Dintre toate zburătoarele doar liliacul a reușit să stingă focul cu aripile lui mari (se spune că așa și-a pierdut penele). Pasărea drongo, care pe atunci era albă, s-a mânjit cu cenușă și s-a grăbit să ajungă la Dumnezeu înaintea liliacului pentru a se lăuda că a stins focul. Dumnezeu foarte încântat a făcut-o mai mare peste toate zburătoarele. Curând după aceasta ajunge și liliacul, dar Dumnezeu nu îl crede când îi spune că el a stins focul. Ca răzbunare liliacul ajurat să îi întoarcă întotdeauna spatele lui Dumnezeu. De atunci pasărea drongo este cunoscută ca o pasăre inteligentă, iar liliacul stă cu capul în jos.
Bună.
Ei bine, stând cu capul în jos, liliacul nu depune deloc efort să-şi contracte ghearele. Aşa sunt făcute tendoanele sale; greutatea liliacului este suficientă pentru a le întinde şi astfel degetele să se încleşteze. Asta explică de ce stă cu capul în jos chiar şi după moarte, fără să cadă.
Poziţia aceasta aparent incomodă îl ajută l-a luat zborul. Pentru că are prea puţină forţă în aripi şi picioare prea mici ca să-şi poată lua zborul de la sol, poziţia sa atârnată cu capul în jos este un adevărat avantaj, el luându-şi zborul lansându-se în gol.
Pa, pa.
Ca sa nu stea cu el in suspai dupa logica mea. ei urasc lumina si s-au adaptat la viata in pesteri. neavand de ce sa se agate s-au agatat de tavan. daca ar fi stat in picioare ca soarecii, pe jos, ar fi putut fi ucisi de alti pradatori din pestera. opinia mea
Multam'. E ceva gen sistemul pasiv de sustinere, ca al calului. Fara consum de energie, care nu mai desface lantul de actina-miozina. Ce dobitoc sunt,. Cum de m-am gandit la altceva si nu la economisirea energiei...
Nu urasc lumina, ei folosesc intunericul pentru camuflaj sa reduca numarul de pradatori care i-ar fi vanat, de unde si adaptabilitatea ecosonara.
pai daca se tem de pradatorii din timpul zilei inseamna ca asociaza ziua si lumina cu frica.de asta ziceam ca se tem de lumina. mi-au placut legendele de mai sus, da-i o funda
Corect, totusi se teme de pradatorii de zi nu de lumina. Cred ca daca ar asocia lumina cu pradatorii ei, atunci ar aparea reflexul conditionat de a zbura cand vad lumina sa se ascunda, ori ai vazut cand sunt luminati cu lanterna nu fug si nici nu par deranjati de sursa de lumina.Si eu m-am gandit la partea doi, cu cat patos a scris, aproape ii simteam freamatul la taste, ok
Ma indoiesc ca ai mancat aripi, pentru ca e doar un tesut conjunctiv si ar fi ca si cum mesteci talpa, dar ma rog si mie imi place afumatura. Sic si tie, Craciun fericit!
AnnaCCC întreabă:
WeAreSmart întreabă: