Despre ce este viata? Ce se presupune ca ar trebui sa faca fiecare dintre noi cu viata lui? Cum este posibil ca noi oameni sa uitam de ceea ce Dumnezeu a lasat sfant pe pamant. Pace, iubire, inelegere. Nici de cum dispretuire, egoism, falsitate, lasitate, etc. Cel mai bun raspuns primeste funda! Multumesc!

Vremurile sunt complicate dar viata-i simpla, prietenii adevarati nu exista, nici macar nu exista prieteni... Dar pana la urma exista viata? Nu cumva totul din jurul nostru este ceva invizibil cu sanse minime de scapare ca si Terra? Cat despre Dumnezeu, se poate observa, paradoxal ca El este un tip dat dracului si prin intermediul cartii sfinte, care dupa parerea mea il trage foarte mult in jos. Nu exista nici egoism, nici iubire, nici falsitate, nici intelegere, nici dispretuire, nici pace. Nimic din juru` nostru nu exista, noi ne imaginam c-ar exista ceva, dar de fapt totu` este invizibil, si noi putem deveni invizibili, bolile la fel ca si celelalte lucruri, stari sufletesti, obiecte, sunt invizibile, numai tu iti imaginezi c-ai o anumita boala sau o anumita substanta in corp. Adica, daca tu iti imaginezi ca-n corp ai clor, asteapta-te la o moarte otravitoare, expirand clor ametitor, daca-ti imaginezi c-ai fosfor in vene, asteapta bucuria de a vedea niste vene otravite, si totodata colorate. Iti imaginezi c-ai cancer? Asa sa fie, vei avea, pe care-l vei vindeca cand te vei opri din imaginat, nu mancand sanatos, remedii naturale cat si artificiale, nu cu doctori, sau preoti, sau biserica, sau Dumnezeu, sau poate interveni Dumnezeu sa-ti ajute prin oprirea de imaginatie. Suntem toti egali, o sa murim egali, noi suntem ispite, trebuie sa ne uitam in sus, la Dumnezeu, sau la zenit si sa nu negam, abundand in aripi intre fuselajul ierarhic langa heruvimul flamand, si intre aripile unui Boeing 747, am ajuns sa ne ducem la prostituate pentru a le spune "saru`mana", apoi ne ducem convinsi la popa, sau in cimitiru` nipon cu dinti de dragon inloc de cruce, in mod sigur o sa ne ajute. Rostul in viata nu si l-a gasit nimeni, dar il voi spune eu pentru toti, e universal, intr-un cuvant definit, "MOARTEA", am evidentiat aceasta, singurul nostru rost, nu prea ne-a placut pe pamant, nu merita nicio litera mare acest cuvant... Poate in viata viitoare, vom schimba rostul.

Sunt de aceeasi parere cu tine!

Interesant modul tau de a gandi. Mersi pentru raspuns.

Pai stai ca nu intele, trebuie neaparat sa purtam cruce la gat ca sa fim normali?

Asemenea, multa bafta in continuare, macar gandirea nu ne-o poate lua nimeni.

Nu, eu sunt agnostic, nu ateu, n-am treaba cu Dumnezeu, dar nu-i neg nici existenta, cred ca cel mai bine ar fi daca vrei sa crezi in Dumnezeu ar trebui s-o faci in sufletu` tau, nu sa porti insemne divine crezand ca te ajuta la ceva, sau sa te rogi, sufletu` tau este de fapt Dumnezeu.

Mai e valabila intrebarea? ai dat deja fundita

Da, m-am gandit ca n-o sa mai raspunda nimeni

O sa incerc sa raspund la toate odata.

Prima intrebare pe care mi-o pun este: Cine sunt eu? Trebuie să știu. Dacă nu știu, ce sens mai are viața mea? Și ce în mine răspunde la viață? Deci, trebuie să încerc să răspund, pentru a vedea cine sunt. Prima dată, gândirea mea aduce opinii despre mine însumi: Eu sunt un bărbat sau o femeie care poate face asta, care a făcut asta, care deține asta și cealaltă. Gândirea mea poate să răspundă la tot ceea ce știe. Dar nu știu ce sunt, nu mă cunosc cu adevărat în acest moment. Apoi mă întorc la sentimentul meu. Poate răspunde? Sentimetnul meu nu e liber. Acesta "trebuie" să se supună lui "eu" care vrea să fie cel mai mare, cel mai puternic și care suferă tot timpul din cauză că nu este primul. Deci, sentimentul meu nu îndrăznește. Îi este frică sau se îndoiește. Cum poate ști? Apoi, desigur, este corpul meu, capacitatea de a-mi simți corpul. Dar sunt eu corpul meu?
De fapt, eu nu mă cunosc. Nu știu ce sunt. Nu îmi cunosc nici posibilitățile nici limitările. Eu exist, dar nu știu cum exist. Cred că acțiunile mele sunt afirmarea propriei mele existențe. Cu toate acestea, întotdeuana reacționez la viață cu doar o parte din mine însumi. Eu reacționez ori emoțional, ori intelectual, ori fizic. Iar acestea nu sunt niciodată "Eul" cel care răspunde. De asemenea cred că mă mișc în direcția în care vreau să merg și că pot "face". Dar de fapt eu sunt "acționat", mișcat de forțe despre care nu știu nimic. Totul în mine are loc, fiecare lucru se întâmplă. Sforile sunt trase fără să știu. Nu văd că sunt ca o păpușă, o mașină pusă în mișcare de către influențe din exterior.
În același timp, simt viața mea trecând ca și când ar fi viața altei persoane. Mă văd vag pe mine însumi ca fiind agitat, sperând, regretând, fricos, plictisit... toate fără sentimentul că am luat parte la ele. Majoritatea timpului acționez fără să îmi dau seama de asta și realizez numai după aceea că am spus asta sau am făcut asta. Este ca și cum viața mea se desfăsoară fără participarea mea conștientă. Aceasta se desfășoară în timp ce sunt adormit. Din când în când lovituri sau șocuri mă trezesc pentru o clipă. În mijlocul unei izbugniri furioase, sau durere sau pericol, brusc deschid ochii – "Ce? ăsta sunt eu, aici, în acestă situație, trăind asta." Dar, după șoc, mă întorc în somn, și o lungă perioadă de timp poate trece înainte ca un nou șoc să mă trezească.
Pe măsură ce viața trece, pot începe să bănuiesc că nu sunt ceea ce cred. Sunt o ființă care este adormită, o ființă fără conștiință de sine. În acest somn confund intelectul – gândirea funcționând independent de sentiment – cu inteligența, care include capacitatea de a simți ce se raționează. Funcțiile mele – gândurile, sentimentele și mișcările mele – lucrează fără nicio direcție, supuse șocurilor și obiceiurilor aleatorii. Aceasta este cea mai joasă stare de a fi pentru om. Locuiesc în propria mea mărginire, lume limitată comandată de asocieri de la toate impresiile mele subiective. Toate emotiile negative, dacă te uiți, apar ca niște reacții mecanice. Nu e alegerea ta să le manifești. Doar după ce s-au instalat gândirea e "murdărită" de ele și găsește o justificare... Așa cum suntem, nu putem avea pace, iubire și înțelegere. Tot ceea ce numim acum sub aceste nume sunt tot reacții care depind, sunt condiționate de asocieri exterioare. Nu avem niciun control asupra lor și pot disparea oricând. Un om, daca bea o ceașcă de cafea, iubește. Dacă nu, poate fi iritat toată ziua și nu mai iubește. Mai rău e că nici nu ne dăm seama. Spunem că iubim o persoana și la prima chestie măruntă care nu ne convine, s-a dus toată iubirea. Am uitat că o iubim. Dacă am găsi aceste valori și le-am forma în conștiință, acestea nu ar mai dispărea. Ar fi o stare de a fi permanentă, indiferent de circumstanțele exterioare. Acesta e spre exemplul scopul meu. Dar el nu apare decât după ce conștientizezi starea reală în care te aflii. Altfel o sa crezi ca le ai deja... Problema e ca un om e facut sa nu poata vedea asta fara un efort special. Poti spune ca iubesti si ca esti cel mai drept om, chiar daca esti cel mai mare criminal.

In primul rand as vrea sa-ti multumesc ca ti-ai luat din timp pentru a-mi raspunde atat de complex si sigur la intrebarea mea, cu toate ca nu mai aveai cum sa iei funda. Este foarte interesant ceea ce spui si probabil mai mult decat pe jumatate adevarat. De ce spun asta? Pentru ca suntem oameni si nu avem cum sa stim totul, nu putem fi atat de siguri de nici un lucru! In opinia mea gandirea ta este una buna, dar ea incepe sa sufere odata ce tu o duci la extrem. Orice e prea mult sau prea putin, de obicei strica. Iar de cele mai multe ori este bine sa fie potrivit, atat cat e nevoie. Iti multumesc inca odata pentru raspunsul tau!

Pentru tine e o gândire, pentru mine nici nu se pune problema. E ceea ce am văzut. Dacă cunoști și doar puțin din ce am zis, poți începe sa calculezi cu exactitate un număr mare de acțiuni ale oamenilor dacă cunoști viitoarele situații în care vor fi puși. Apoi poți extinde asta la mase de oameni, etc. Sunt legi universale. Ceea ce descoperi în tine se poate aplica la ceilalți, apoi la un grup de persoane, la civilizații întregi și perioade mari de timp... E o știință întreaga, dar nu poate fi observata cu mijloace de privire obișnuite. Gata ca suna a S.F.

Dacă luam funda, ce câștigam?

App. Ma gândeam ca o sa spui asta. Încearcă sa citești textul din nou și să-l simți. Îți trebuie puțin efort de atenție. Chiar și numai întrebarea pe care ai pus-o sau întrebarea "Cine sunt eu?", dacă încerci sa simți ce citești, o sa vezi diferența când o citești doar teoretic sau când faci un efort de atenție și încerci sa citești cu toată ființa. Problema e ca facem totul superficial. Apoi o sa găsești exemple personale în timp ce simți ce citești și nu mai pare doar o gândire.