Despre pamant s-a spus ba ca e lung, ba ca e lat. Despre viata, in schimb, stim doar ca e scurta. Ne plangem ca natura a fost zgarcita cu noi, ca venim pe lume pentru prea putin timp. Unele animale traiesc mai mult decat noi, ca sa nu mai spunem de unii copaci. Degeaba arta e vesnica, daca artistii mor si sunt uitati. Totusi, sunt si unii care privesc lucrurile diferit. Ei spun nu ca avem timp putin, ci ca pierdem foarte mult timp. Daca ne-am chivernisi bine treburile, spun ei, am realiza ca viata este de fapt lunga si ca este timp chiar si pentru fapte de o inalta calitate. Intreaba pe un batran, aflat la capatul vietii, sa iti spuna cat timp i-a mancat lui statul prin tribunale, in dispute cu vecinul, care i-a luat un metru din proprietate; cat timp i-au luat certurile cu nevasta si cu pedepsirea copiilor; cat timp s-a amestecat in treburi care nu-l priveau; cat timp i-a linguist pe altii... Sa adauge la toate astea bolile, pe care deseori si le-a facut cu mana lui: va fi surprins sa afle ca a trait mai putin decat anii pe care ii numara. Conteaza timpul pe care il traim efectiv, nu timpul pe care il pierdem. Un vers dint-o tragedie antica spune: "Partea din viata pe care o traim e scurta". De fapt, restul nu apartine vietii, ci timpului.
Cum prcepeti voi viata, in privinta duratei ei? Este viata scurta? Este lunga?

Nu este scurta nici lunga, atat cat ne-a dat dumneze sa traim atat traim cat despre oamenii in ziua de azi toti stiu decat sa se barfeasca, ura.etc etc

Si daca ne afundam putin realizam ca timpul nu e pierdut, s-a trait fiecare clipa(inclusiv cand s-a dormit).
Nu cred ca mi-ar fi "placut" sa traiesc doar bucurii, sa fiu mereu fericit. Nu le-as fi apreciat destul. Problemele, tristetea, durerea, furia etc au si ele rolul lor. Ne intaresc si ne educa, ne aduc cu picioarele pe pamant, ofera diversivitate si motivatie si alunga monotonia. In plus, le intensifica pe cele placute. Din tot ce experimentam invatam, orice sentiment are importanta lui in formarea omului. Dreptatea este importanta, opiniile la fel. Ele ne ajuta sa evoluam si sa ne aparam.

Viata este ca un drog, cu cat inainteaza omul in varsta cu atat se agata mai tare de ea. Lunga nu pot spune ca este, pentru ca prea putin experimentam din realitate... si tot ignoranti murim(iarasi am generalizat, f! tui), ar fi indicat inca vreo 100-200... insa cu conditia ca toata suma sa se aloce adolescentei.

Este scurta si asa ar trebui sa fie. Cu cat e mai lunga cu atat e mai nostalgica.

"Vita brevis est, ars longa" - Maxima asta celebra se afla la inceputul Aforismelor lui Hippocrat. Mi se pare totusi trist ca atat marii artisti cat si omul de rand sa aiba aceeasi soarta. Mai devreme sau mai tarziu suntem cu totii redusi la nimic. Nimicnicie...Gandeste-te la o generatie de oameni care au trait, oricand, hai sa zicem in secolul V d.Hr., unde sunt ei acum? Praf si pulbere. Nici numele macar nu le mai stim; si nu-si mai aduce nimeni aminte de ei. E sinistru. Dar asta e, nu poti schimba "legea". Trebuie sa ne obisnuim cu gandul asta si sa luam lucrurile asa cum sunt.

Da, e trist. Asta ne da de inteles ca realitatea e cruda, nu face diferente, nu ofera sensuri. Suntem la fel de importanti ca mama omida, ne incadram in aceleasi reguli si avem acelasi sfarsit.

"depinde si de viata zic eu. DAca te nasti in Africa sau unu pe strada..." - Intr-adevar, depinde de multe. Daca ai "norocul" sa fii in prima linie pe front, sau in calea unei tornade, sau intr-o cladire inalta in timpul unui cutremur de gradul 8... Dar si in situatiile astea mai e inca un "depinde", depinde de ce varsta ai in momentul acela. Daca esti un batran de optzeci de ani, poti spune ca viata ti-a fost totusi lunga.

Consider că și artiștii și noi, oamenii de rând avem dreptate. Pentru mine viața poate să însemne un extaz aproape neîntrerupt sau o agonie infintă. Contează cum trăiesc. Cei banali își pierd viața punând puncte pe "i", înjurând vremea de afară și de obicei se pierd în acțiuni fără sens, absurde și plictisitoare. Am avut ocazia să lucrez și să-mi petrec două luni doar cu oameni de peste 50 de ani,dar extrem de absurzi și plictisitori. Foarte mulți spuneau că vor să lucreze până mor,doar ca să le cumpere copiilor lor o casă,apoi o mașină etc. Erau foarte împăcați cu treaba asta,deși toată viața lor și-au petrecut-o în mină. Vorbeau despre moartea foștilor lor colegi de muncă cu cea mai mare lejeritate. Am stat și m-am întrebat dacă asta e cu adevărat bătrânețea,doar o sumă de reziduri și dacă Iov avea dreptate când a zis că"soarta omului pe pământ este ca a unui ostaș și zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua. "
Pe de altă parte,cred că sunt și oameni fericiți,care nu se pierd în banalități iar viața lor este o captivantă aventură. Acești oameni au înteles că viața înseamnă ceva mai mult de o bătaie a inimii. Mă rog, cred ca există. Personal nu știu dacă am întîlnit vreunul. Despre acești oameni vorbesc acei coacheri motivaționali sau se referă anumite căi spirituale (yoga, zen).
Mă întreb însă cum rămâne cu acei care se recunosc înfrânți chiar dacă încă nu au ajus banali, viața lor a fost în cea mai mare parte o sumă de înfrângeri și nu se pot salva pe ei înșiși pentru că greșeala vieții lor sunt tocmai ei, felul lor de a fi și de a gândi și că viața lor s-a consumat înainte de vreme. (Mamă, mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară... Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. Marin Sorescu)

Percepția asupra timpului se potrivește întocmai clasificării mele.

Îți recomand să vezi Mr. Nobody.
https://www.youtube.com/watch?v=mpi0qsp3v_w