Este bine sa fie omul sincer, indiscutabil. Sa fii sincer cu tine insuti si sincer cu altii. Insa, pana la ce punct? Cam care ar fi limita pana la care "e bine" sa fii sincer? Sa presupunem ca ai fi vanzator la un magazin si vine unu' sa cumpere doua kile de mere. Cum ar fi ca tu sa zici: "Ce bine ca doriti sa le cumparati, ca erau cam vechi si cam vestede; ma bucur sa scap de ele cat mai curand, ca saptamana viitoare primesc altele proaspete"? Asta ca sa fii sincer cu omu'. Sau, un om religios, in timp ce propovaduieste altora sa zica: "Fratilor, sa fiu sincer, nici eu nu sunt suta la suta convins de chestiile astea; ba am chiar mari dubii. Dar, fiindca am sentimentul ca am fost pacalit, simt nevoia sa pacacelsc si eu pe altii"? Sau, in politica: "Vom face, vom drege..."? Asadar, pana la ce limita sa fim sinceri?

Nu cred că putem sa punem un punct exact în sinceritate, ea depinde de fiecare situație în parte și de noi ca oameni ținând cont de cum sunt oamenii din jurul nostru.

Limita de sinceritate este unde incepi sa ii ranesti pe ceilalti. Gandeste inainte sa vorbesti si la impactul vorbelor tale.

Totul e cu limita. Limita ar fi aici raul care il poti face unei persoane. Vedem zilnic intrebari cu " vai am 15 ani si nu
am iubit/a, vreau sa mor ". Patetica fiind intrebarea, vrei sa ii raspunzi " cui ii pasa " asta fiind adevarul dar asa faci rau acelei persoane. Cum am mai spus, acum ceva timp prietenul meu cel mai bun avea o stare idioat. Nesimtit fiind de fel, vorbind noi doi puteam sa ii spun sa ma lase ca nu am chef de probleme lui ( atunci chiar nu aveam, deci as fi spus adevarul ) dar pentru nu stiu ce motiv i-am spus ca va fi bine si rahaturi de genul. Pentru unii adevarul e prea dur, prefera sa fie mintiti. Prefera pupatul in fund.

Voiam să dau același răspuns până când m-am gândit că unii merită răniți sau că e mai bine să fie răniți acum decât mai târziu și mai tare de iluzia în care sunt blocați.

Sinceritatea e buna atunci cand are ca rezultat un lucru pozitiv si este rea atunci cand duce la probleme si la chestii nedorite. Sigur ca si binele si raul sunt lucuri relative. Dar pe scurt, cred ca ideea e ca, daca prin sinceritatea ta faci rau tie sau altora, atunci mai bine o nuantezi, intr-o minciuna simpla. De exemplu daca gagica ta e grasa si te intreaba "cum arat?", tu ii vei spune: "perfect", pentru ca nu vrei sa nu mai vorebasca cu tine 2 saptamani.

Fara limite.
aia care sunt raniti sunt trepanatii fatalai.

Doza de Interes detemina Limita.
Aproape ca poti sa pui asta intr-o ecuatie, cam atat de simplu e raspunsul.

Omul prefera minciuna nu adevarul, prefera speranta, iluzia, dezamagirea

As citi intreaga intrebare, insa ma impiedic de acel "indiscutabil" din prima propozitie.

Ma gandeam la Spinoza, cand a fost excomunicat. El le-a spus pe sleau tot ce a gandit despre ei si despre ritualurile lor. Si-mi ziceam: N-ar fi fost mai bine sa "zici ca ei si sa...crezi ca tine"? Nu stiu, zic si eu.

"Cooper: Hey TARS, what's your honesty parameter?
TARS: 90 percent.
Cooper: 90 percent?
TARS: Absolute honesty isn't always the most diplomatic nor the safest form of communication with emotional beings."

Pana in punctul in care iti pune viata in pericol, presupun ca fix in scopul asta a aparut minciuna, ca mecanism de aparare.

Pentru majoritatea oamenilor, acea limita a sinceritatii apare din dorinta de a nu ramane complet singuri. Imagineaza-ti cum e sa fii absolut sincer tot timpul, si sa spui mereu ce simti sau ce gandesti cu adevarat fata de cei din jur. Probabil i-ai alunga pe toti din viata ta in secunda doi. Exceptii exista, ca de obicei, dar nu stiu cat de multe.