Este, desigur, mai bine sa mori cu demnitate decat sa mori ca un las. Dar, pana sa ajungem la moarte, este bine sa ne traim viata cu demnitate. Esti o persoana demna? Tii la demnitatea ta? Ce parere aveti, demnitatea este o calitate care vine din constrangere (fie impusa de propriul eu, fie din exterior)? Ce se intampla cand dispare constrangerea si iti dai arama pe fata, ca sa spunem asa? Continui sa-ti pastrezi demnitatea? Sau te dedai la acte josnice? sau cum?

Asta e o intrebare foarte buna iar raspunsurile vor fi interpretabile, vor varia de la persoana la persoana.Normal,e mai bine sa traiesti cu demnitate, sa fii corect! Dar, asta puteai sa faci daca te nasteai in Germania, Norvegia etc! Acum te intreboti sa traiesti cu demnitate in Romania? sau uneori trebuie sa fii "pervers"? Eu sunt de parere ca demnitatea vine din interior, din psihic...desigur,poti sa alegi sa fii demn, dar din pacate, o sa mori de foame!

Machiavelli spunea asa "Cei care inving, indiferent de cum inving, niciodata nu se rusineaza de asta".
Deci asta cu deminitatea si rusinea nu prea are treaba. In interior omul e un animal, numai ca traieste intr-o cusca a societatii.

Există oameni și oameni. Îl respect pe Machiavelli, dar fiindcă a fost un om mare nu îi dă și automat dreptate și tocmai asta dezbatem noi aici. Există persoane (probabil puține, dar există) care ar prefera o înfrângere onorabilă decât o victorie rușinoasă, pentru că a fi învingător sau a nu fi, până la urma urmei, e doar un titlu. Dacă tot suntem la citate celebre, îl voi cita pe Nicolae Iorga: „Există victorii care te înjosesc și înfrângeri care te înalță". Nu degeaba am zis că ajungem la un subiect sensibil, deoarece fiecare răspunde conform definiției lui de demnitate.

In Antichitate se spunea ca daca nu luptai pentru glorie, atunci degeaba existai. Pentru antici nimic nu era mai frumos decat o moarte pentru glorie. Pentru ei cuvantul "infrangere onorabila" nu exista, se folosea "moarte onorabila" si exista atunci cand mureai luptand pentru glorie. Demnitatea lor nu statea valori morale, ci in motivul pentru care mureai sau pentru care ii omorai pe altii.
Esenta moralitatii este aceea de a lupta pentru binele celorlalti la fel de mult ca pentru propriul tau bine. Iar as face o combinare incrucisata si as pune ca degeaba traiesti pentru propriul tau bine, acest lucru fiind doar un gest de egoism. Demnitatea e atunci cand murim luptand pentru binele celorlalti.

Nu mai cred in valori morale de mult si nici in demnitate.Nu mai cred decit in supravietuire.

Demnitatea vine din interior, o ai sau nu; nu exista demnitate prin constrângere exterioară.
Mulți confundă demnitatea și încearcă să-i schimbe adevărata valoare însă în ochii celor înțelepți această pseudodemnitate e repugnantă.
Am și eu o oarecare demnitate, doar atât cat pot duce și cred că e autentică.Nu aș putea renunța ușor la ea dar, cine știe, poate că viața uneori ne mai joacă și feste și ajungem să ne înjosim, uitând de această virtute.
Pentru supraviețuire e doar o regulă : te adaptezi sau mori!; poți să mori cu demnitate sau să trăiești ca un "șobolan " iar nici una din cele două nu sunt de condamnat.

Nu am inteles niciodata de ce omul tine la demnitatea sa. In opinia mea, pentru a fii o persoana demna trebuie sa meriti asta. Demnitatea ar trebui sa fie efectul unei actiuni respectabile.
Eu nu am demnitate si nici nu consider ca merit asa ceva.

Sa va zic cum am ajuns sa imi pun aceasta intrebare. Aruncand o privire in istoriei lumii, am incercat sa inteleg personalitatea unor oameni celebri, in special a unor vestiti comandanti militari. Ce fel de oameni erau ei in realitate? Cum erau pe timp de pace si cum erau pe timp de razboi? Sau cum se dovedeau a fi in anumite circumstante si cum in altele? Si, fiindca saluttraim a adus vorba de Antichitate, sa ne amintim de cateva figuri celebre din perioada tarzie a republicii romane. S-au remarcat atunci generali de exceptie, precum Marius, Sylla si mai apoi Caesar. Toti acestia au dovedit calitati remarcabile, nu numai in arta razboiului, dar si in felul de a se purta cu cei din subordinea lor. Pentru calitatile astea au ajuns sa fie iubiti si respectati, uneori chiar adorati ca niste zei. Insa, in anumite circumstante, cand au ajuns sa isi infranga adversarii, au dat dovada de o cruzime care intrecea orice inchipuire, ucigand cu sange rece pe toti cei care l-i s-au opus intr-un fel sau altul. Acei oameni, pe a caror personalitate s-a putut citi candva demnitate si alte virtuti, apareau acum ca niste bestii, dovedind chiar un grad de perversitate in calculul cruzimilor. De ce? Pentru ca disparuse constrangerea. Aveau acum victoria in mana si nimic nu ii mai putea opri sa isi arate adevaratul caracter.

E bine sa avem coloana vertebrala, spuneai tu.
Da, asa e, dar daca nu e flexibila nu ai facut nimic.

După standardele mele, sunt un om demn.
După standardele celorlalţi, nu prea.

Dar având în vedere că doar părerea mea contează şi nu a celorlalţi, mă consider un o demn.

Nu poţi să mori cu demnitate, ci doar să trăieşti cu ea.

Invatatura ii confera omului demnitate - Diderot

Da, dar ce e invatatura? Un taran nu are demnitatea lui? Poate chiar mai desavarsita decat a unui academican...

Gaius Crispus ofera o alta perspectiva: puterea sufletului, adica conditia demnitatii, in contrasst cu robia corpului, ne apropie de Dumnezeu.

-Mai plecati naibii cu demnitatea voastra cei care considerati ca a-ti avea-o si mai ales tu care faci din moarte, prin intrebarea pusa, un fel de ridicare in rang postmortem.In razboi, fereasca Dumnezeu, nu ti se va predica decit ca eroi nu ajung decit mortii dar un razboi nu poate fi cistigat decit cu putini eroi.Sa-mi bag picioru-n ea de demnitate si de lasitate in acelasi timp.Ce treaba are mortul cu toate astea?

Cum, n-ai auzit niciodata spunandu-se: "A murit in mod demn"?

De ce trebuie să te iei mereu după ceea ce se spune? E doar o vorbă aiurită.

Nu prea poţi muri cu demnitate.

Dar ca un las poti?

Mă, când mori, nu mori cu demnitate sau laşitate. Doar mori.

,, Si ele mie''.
Tin la conceptul de demnitate insa il incalc zi de zi.
Demnitatea este o calitate care vine de la sine.
Nu prin impunere, deoarece ai parte de o siguranta care aduce armonie.
Demnitatea inseamna ca nici macar nu iti trece prin minte sa gresesti.
Caracterul este ce faci cand nu se uita nimeni.
Nu obisnuiesc sa fiu alt om decat spun ca sunt. Cu toate astea exista diferenta consistenta intre ce spun, ce sfatuiesc si ce fac.
Sunt lucruri unde sunt de neclintit. Sunt insa unele aspecte pe care nu le respect in mod constant.
Dar principii pe care nu le abandonez.
Filosofia mea de viata este sa fiu un om mai bun cu fiecare zi.
Imi asum greselile.

Indiferent de situaţie îmi păstrez demnitatea. E o chestie ce ţine de orgoliul meu infinit.

E foarte interesanta intrebarea cat si discutia desfasurata in jurul ei; dar as zice ca aceasta din urma eludeaza cumva esenta termenului pus in discutie.Caci,ce este, de fapt demnitatea?
Lucrarile de specialitate ne spun ca demnitatea este o atitudine valorica fata de sine, implicata si in atitudinea fata de altii si in intreaga conduita sociala; ea presupune constiinta propriei valori, a meritelor si responsabilitatii morale.Demnitarea este acel sentiment al respectului fata de sine armonios corelat cu respectul fata de altii.
Pornind de la aceste idei generale,as zice ca demnitatea nu este o atitudine umana existenta doar cu ocazia marilor evenimente, cum ar fi razboiul si moartea; demnitatea este o atitudine cotidiana, care caracterizeaza comportamentul nostru in toate imprejurarile vietii; in fiecare zi iesim in lume hotarati sa ne afirmam valoarea-fara emfaza, desigur, caci o atitudine demna nu exclude modestia-si s-o recunoastem implicit pe a celorlalti.Demnitatea nu are nicio legatura cu constrangerea,depinzand doar de caracterul si educatia noastra sa renuntam la ea; as zice ca aceasta renuntare se poate produce in sus si,dominat de vanitate sau orgoliu sa devenim aroganti si dispretuitori, sau in jos, si, din lasitate sau slabiciune sa ne abandonam principiile si sa devenim simple fapturi umile.
Cu tot respectul, as adresa cateva cuvinte catorva convorbitori.Lui Harciog i-as spune ca,daca singurul nostru scop ar fi supravietuirea,atunci am sfi redusi la animalic si ne-am sfasia unii pe altii.
Lui Solsagan i-as spune:da, exista moarte demna; caci una e sa mori pe campul de lupta precum eroii de la Termopile,si alta e sa mori aruncat de pe stanca pentru tradare precum Tarpeia,sau,ca sa ramanem in registru crestin,una e sa mori pe cruce aparandu-ti credinta,si alta e sa mori punandu-ti strangul de gat,fiindca te mustra constiinta.Dar e un adevar aici:prin tragismul ei,moartea confera omului demnitate si niveleaza destinele:erou sau las, sfarseste fiecare tot intre patru scanduri; poate de aceea s-a si ivit iertatoarea zicere:"Despre morti, numai de bine!"
Pentru Casablanca am un mesaj sincer:nu cred ca nu tii la demnitatea ta; nu putem primi repectul celorlalti daca nu ne respectam pe noi insine.
Si, cum s-au dat aici exemple din antichitate, am sa ilustrez micul meu expozeu cu cateva din realitatea contemporana noua.Consider ca e un gest lipsit de demnitate plagiatul domnului Ponta,fiindca prin acel act autorul nu si-a respectat propria-i inteligenta,dar nici pe a celorlalti,considerati fie ignoranti,fie lipsiti de morala; un gest lipsit de demnitate este si simulacrul de sinucidere la care a recurs domnul Nastase din considerenta pe care nu le mai amintesc; simplul bun-simt poate aduce toate argumentele.
Inchei cu o nota personala, pentru a raspunde integral chestionarului propus:in toata viata mea de pana acum, n-am facut niciun gest lipsit de demnitate; am suferit uneori, am plans cu"lacrimi de sange", poate, insa mi-am pastrat demnitatea; dar poate ca si incercarile vietii n-au fost prea crancene.Numai bine.

Foarte frumos!