Ionel Teodoreanu are un catren omagial pentru Caragiale:
"Cu greu îmi vine să aştern/ Un adevăr ce nu-l suport,/ Ca tocmai tu să fii cel mort/ Şi Caţavencu cel etern.".
E trist că omul trece, chiar dacă opera îi rămâne. Ce satisfacţie mai are Brâncuşi că alţii îi admiră piesele sculptate? Se mai poate bucura Eminescu că noi îi citim cu plăcere Luceafărul şi La steaua? Mai ştie Ian (Jan) Hus că o mulţime de credincioşi sunt mişcaţi până la lacrimi citind despre martiriul său? Nu. Toţi aceştia sunt putreziţi în pământ. Şi atunci? Au rost eforturile noastre de a face ceva de care să se bucure doar alţii? Întreb şi eu.

În ideea că deși sunt în pământ, au prins rădăcini și au înflorit deasupra. Stimabilul și el trecut, așează omul înaintea creației sau l-ar face etern asemenea operelor (actualitate, doar că operele i se par insuficiente și îi mai și lipsește cineva, Caragiale). Exclusându-l din categorie pe cel ce și-a făcut curaj să se afirme cu o doză de egoism ( eu pot să confirm și frustrarea mai mult ca tristețea, dar și invidia subtilă ), scopul mai marilor artiști nu a fost nicicând statisfactia. E pur absurd să crezi că Eminescu ar fi vesel dacă plângem cu el după Veronica lui. Cu arta lor erau, de acolo se hrăneau, se omorau cu gânduri, ajungeau la vicii pentru o stare optimă de inspirație, ori dacă nu, precum și muzele le stăteau la dispoziție și sfârșeau tragic.

Acei oameni au facut ce au facut conform credintelor lor interioare
Arta a fost pasiunea si meseria lor
Sa lasi ceva pentru posteritate este o motivatie care are radacini si in orgoliu
Vreau sa zic ca nu au facut totul doar de dragul generatiilor viitoare, fara sa aiba si ei ceva de castigat, material sau spiritual.

Mai degraba opera lasata in urma este o consecinta a talentului lor
Ei nu si au propus in mod explicit sa le lase ca " mostenire", nu asta a fost scopul.

Au avut mai multe sau mai putine bucurii si impliniri in viata lor pe pamant datorate fructificarii talentului. Ca ne folosim si noi de acestea, e un bonus.



Cu martiriul e un pic altfel treaba

Mi se pare corect, foarte multi artisti au fost saraci, chiar rau

insa mi se cam rupe de artisti... SINCER, pentru ca arta e o chestie pur subiectiva, ce ma revolta sunt IMBECILITATI amarate care si pot fi corectate prin lege, in care JIGODII nenorocite se rahatesc si fura de la inventatori, care apoi nu mai inventeaza nimic, pentru ca s-au saturat de lumea asta
nu o sa uit niciodata cum Marconi a FURAT de la Tesla comunicatiile fara fir pe distante mari (trans-oceanice) si cand in sfarsit a pierdut procesul, Tesla era deja mort de 6 luni

si, nu imi vin in cap acum exemple, sunt inventii care ar schimba lumea si nu s-a reusit sa fie "re-inventate" nici in ziua de azi, pentru ca inventatorului i s-a furat o inventie, s-a judecat si apoi urmatoarea inventie a tinut-o secreta pana a murit si nu s-a mai publicat, nimic

Ei, aşa e lumea, rea.

Ce vrei să zici cu "actualitate"?

Adevărat. Mi se pare normal ca fiecare să-şi pună în valoare talentul. Cum ar fi lumea dacă nimeni n-ar mai crea nimic! Nu ar mai fi niciun progres. Dar uneori nu pot să nu văd şi partea mai întunecată a lucrurilor, caracterul efemer al vieţii. Existenţa se întinde între două puncte aşezate pe o axă: data naşterii şi data morţii. E puţin, faţă de întinderea nesfârşită a timpului şi a spaţiului. De ce trebuie să fie Caragiale mort, cel care ne-a dat Scrisoarea pierdută? Unde e Eminescu, cu "La steaua" lui? Sau Coşbuc, cu Noapte de vară? De ce dispar oamenii...

Ei sunt și acum eterni prin creațiile lor.

Tocmai, timpul se valorifică doar fiind limitat. Chiar și așa, potențialul fiecăruia se arată decadent datorită indisciplinei mentale. Nu are rost să pierzi timpul vieții ori să-l risipești (e mai trist decât absența unei bucurii).

Alexandru Osvald Teodoreanu, cunoscut ca Pastorel Teodoreanu a scris acest catren. Este fratele lui Ionel Teodoreanu.

Da, am greşit eu. E Păstorel Teodoreanu. Mulţumesc că mi-ai atras atenţia.

Nu este trist, este nemaipomenit ca operele raman. Artistii se identifica cu operele lor la fel cum politicienii se identifica cu functiile lor.

Pentru tine moartea nu e ceva trist? Cum aşa? Dacă îmi moare mama sau tata...cum e? Sau dacă mor soldaţii pe front? Sau oricare alt om? Ştiu că moartea e ceva natural. Am înţeles demult asta. Totuşi, când mă duc la funeraliile cuiva drag, nu spun celor prezenţi: staţi liniştiţi, e ceva natural! Admit că este trist şi iau şi eu parte la tristeţea familiei şi a celorlalţi prezenţi. Şi asta, indiferent de vârsta pe care a avut-o cel decedat sau de condiţiile în care a murit.

Într-adevăr, Păstorel a exprimat un adevăr doar parţial. Pentru că nu doar Caţavencu va rămâne mereu în memoria colectivă, ci şi autorul Scrisorii pierdute.

Nu, pentru mine fix moartea lui Caragiale nu este trista. De cate ori ai plans si ai jelit ca a murit Caragiale?
P.S. Eu cand eram mic am plans ca a murit Otilia Cazimir