O altă întrebare filosofică, care se pune adesea este dacă esenţa precede existenţa; sau invers.
Să luăm de exemplu un utilaj. Înainte ca el să existe fizic, au fost nişte faze premergătoare: o analiză a necesităţii, o temă de proiectare, un studiu tehnico-economic, o comparare cu utilaje similare existente în alte ţări... Abia apoi a venit proiectul propriu-zis şi respectiv execuţia (care presupune şi ea un proces tehnologic). Deci, în cazul acestui utilaj, esenţa (rutina de producţie plus proprietăţile care au dat posibilitatea să fie produs şi definit) a precedat existenţa. Aşa cred mulţi filosofi (chiar şi Descartes şi Lebnitz) că ar sta lucrurile şi cu omul. Întâi a fost esenţa şi apoi existenţa lui fizică. Alţi filosofi - Heidegger, existenţialiştii francezi, Sartre - spun că lucrurile stau exact invers: existenţa precede esenţa. Adică, eu întâi exist şi apoi aleg cine sunt şi ce imagine îmi creez în faţa celorlalţi oameni. Deci omul întâi există, se ridică, apare pe scenă şi numai după aceea se defineşte pe sine, în funcţie de ceea ce face şi ceea ce devine. Pe scurt, el nu este nimic altceva decât ceea ce face din el însuşi.
Revenind la întrebarea titlu, de ce parte credeţi că se află adevărul? În ce ordine vin esenţa şi existenţa?
Am putea oare să luam în considerare aici şi ideea exprimată recent de colegul nostru Inferno, cum că "în lumea asta ciudată şi relativă este posibil să aibă dreptate şi unii şi alţii, chiar dacă se contrazic flagrant"?

Poate fi, într-adevăr, şi acest cumul de emoţii, dar cred că ar mai trebui adăugat ceva. Se pare că esenţa, cel puţin aşa cum o văd acei existenţialişti, ar fi omul aşa cum e el, în toate privinţele. Omul nici nu poate fi definit (tot ei zic) pentru că la început el este nimic (chiar aşa, ce este el la început? ). Abia după aceea el este ceva şi el însuşi va fi făcut tot ceea ce a condus la acest ceva.

Din punctul ăsta de vedere întotdeauna am rezonat cu "Cunoaşterea începe prin experienţă" a lui Kant, eu de altfel considerând că a exista nu implică nimic altceva decât a cunoaşte, şi a cunoaşte nu e nimic altceva decât a îţi defini existenţa.
Existenţa > Esenţa.

Esenţa > Existenţa a fost doar o dată, atunci, la început.

L-ai citit pe Kant? Eu doar unele capitole. Este interesant de observat că filosofii atei din sec. al 18-lea, deşi l-au exclus pe Dumnezeu, nu au renunţat complet la ideea "esenţa precede existenţa". O găsim într-o anumită măsură peste tot, la Diderot, la Voltaire şi chiar la Kant. Ideea era că omul are o natură umană şi că această natură se găseşte în toţi oamenii, ceea ce înseamnă că fiecare om este un caz particular al conceptului universal "om". La Kant, rezultatul acestei universalităţi este că atât omul din sălbăticie, omul natural, cât şi cel modern sunt încadraţi în aceeaşi definiţie şi au aceleaşi calităţi de bază. Deci şi aici esenţa omului precede existenţa istorică pe care o găsim în natură.

Dumnezeu nu are inceput.

No să mă joc prea mult cu cuvinte ambigue, o să fiu scurt și la obiect:
Esența e ansamblu constructului psihologic care desemnează în cele din urmă identitatea de sine, doar că identitatea de sine sau personalitate se formează atât prin cumulul de informații primite genetic, înregistrate ca niște predispoziții, precum și datorită experienței.
Când te naști ești exact ca o conservă goală: 0 gândire, 0 personalitate, nimic în afară de bagajul genetic, care dacă nu te dezvolți fizic și mai ales mental, deci dacă nu îți dezvolți memoria, nu cumulezi informații și nu îți formezi o bază a ceea ce e personalitatea se poate se spune că nu ai esență, pentru că esența ta e mai mult decât o sumă de emoții, persoana ta, iar tu ca persoană nu ești ceva variabil, ești invariabil, cu timpul te schimbi, te dezvolți, în schimb gândirea, concepțiile, impresiile și emoțiile, iar ca să se întâmple toate asta, mai întâi de toate e necesar să exiști într-o primă fază.