Este un dar pentru el (pentru omul prost): va trai mereu in lumea lui si nu va vedea niciodata realitatea.
Pentru "el" cine? Vede realitatea, este conștient de ea, o trăiește.
Ce-i drept, este o ironie adusă la fiinţa umană, să îşi deschidă ochii şi să conştientieze că este "un tot faţă de neant şi un nimic faţă de univers" şi, gândindu-se prea mult la cea din urmă să nu o mai vadă pe prima şi astfel să-şi ponegrească zilele.
Totuşi eu mereu am considerat că omul este un univers secund, nu doar un oropsit al "universului mare", dar asta nu înseamnă că nu cunoaşte adevărata formă a realităţii ce îl înconjoară.
Cei care caută cunoaşterea şi ard în căutarea ei, nu sunt condamnaţi la fericire şi, prin absurd, n-au nici sentinţă pentru dânsa.
Aș spune că cei care caută cunoașterea sunt condamnați la suferință. Când realizezi cât de finită este existența ta, raportând-o la infinitatea Universului/morții, inevitabil gândul se transformă în temere.
Omul nu e în centrul Universului.
Dacă proștii sunt fericiți și înțelepții sunt nefericiți, ar fi înțelepciunea un blestem?
Nu contează dacă suntem fericiți sau nefericiți, proști sau înțelepți. Oricum, în fața naturii suntem la fel de proști și la fel de înțelepți, aici îl parafrazez pe nenea Einstein.
Dacă scopul e să fim fericiți, înțelepciunea e un blestem. Părerea mea e că există lucruri mai importante în viață decât fericirea. În plus, e cam aiurea să fii fericit într-o lume în declin.
"Nu e un semn de sănătate să fii bine adaptat la o societate profund bolnavă." - Jiddu Krishnamurti
"...este un dar sau un blestem?" - Cand vorbesti de "dar" trebuie sa spui si de la cine, altfel n-are sens. La fel si cu "blestem"; cine sa te fi blestemat?
Cuvintele au mai mult sens metaforic aici. Nu mă refer la dar sau la blestem propriu-zis, ci la cum percepe omul această posibilitate de a-și conștientiza orizontul de existență.
Inferno întreabă: