Spinoza a fost (și este) apreciat și elogiat de intelectuali de marcă. Se spune că Goethe a purtat cartea lui "Etica" în buzunar mai bine de un an și că citea din ea din când în când, oferindu-i liniște și viziune. Einstein a vizitat (1920) muzeul Spinoza din Rijnsburg și a petrecut acolo aproape o zi, citind prin bibliotecă și scriindu-i la urmă un poem elogios.
S-a spus despre Spinoza că a fost o figură impunătoare în istoria intelectuală; că (,) cărțile lui au schimbat lumea; că a inaugurat epoca modernă; că iluminismul a început cu el; că a avut un mare rol în nașterea democrației în America (Declarația de independență s-a bazat pe ideile lui Locke, care, la rândul lui, s-a inspirat din ideile lui Spinoza). Unii au spus chiar că Spinoza a fost cel mai inteligent om care a trăit vreodată.
Mie nu mi se pare chiar așa. Nu știu, poate greșesc. Nu am citit toate operele lui. Am citit doar Etica, dar a fost de ajuns, cred eu. Ideea principală a cărții este că totul în univers este o singură substanță veșnică, Natura sau Dumnezeu. E poftim, ce mare filosofie este aici? Și un copil putea spune asta. Cartea este greoaie, de loc agreabilă. Seamănă cu Euclid, cu definiții precise, axiome, propoziții...Ce mai spune Spinoza? Că dacă triunghiurile ar putea gândi și-ar crea un dumnezeu triunghiular. Amuzant.
În fine. Dacă cineva a citit mai multe opere de-ale lui și a înțeles mai bine lucrurile, mi-ar putea spune și mie în ce constă măreția filosofiei lui Spinoza?

Poți număra pe degetele de la o singură mână userii TPU care au citit măcar o singură carte de filosofie și tu vrei să găsești pe cineva care a citit mai multe opere ale lui Spinoza?

Păi, ăia câțiva, pe care îi poți număra pe degete, ar putea să-mi spună.

" A prezentat un model de intelegere a lui Dumnezeu care nu-l reduce pe acesta la personaj uman doar ca aflat in ceruri si avand puteri magice. [...] dar pe vremea aceea asta era viziunea standard."
Nu! Nu, nu și iarăși nu! Nu era aceasta viziunea standard, deloc, absolut deloc. Nu existau penticostali și Martorii lui Iehova pe atunci, nu uita.
Dar chiar și așa, citește orice carte de teologie dinainte de Spinoza, literalmente orice carte, scrisă de păgâni, de creștini, de musulmani, de orice - vei vedea că Dumnezeu nu era acea caricaturică jalnică a ateilor de pe TPU, un Zeus cu barbă care stă în nori și ne spionează de acolo.

Eu din păcate n-am citit nimic de Spinoza, așa că nu-ți pot răspunde.
E drept că nici nu mă prea preocupă filosofia post-carteziană, mai puțin Nietzsche, pe care-mi propun să-l citesc (Nașterea Tragediei).

Chiar mă gândeam la tine, la mODIN și...mai erau (unul zicea că a studiat la o Universitate din Amsterdam).
"nu era acea caricaturică jalnică a ateilor de pe TPU, un Zeus cu barbă care stă în nori și ne spionează de acolo" - dar cum era? Chiar sunt curios cum îl descriau aceia.

Un exemplu: "Prin cauză eu înțeleg ceva a cărui esență îi include existența sau a cărui natură nu poate fi concepută decât ca existență".

E o întrebare foarte complexă.
În primul rând, poate că am folosit greșit cuvântul "descrie" - nu descriau neapărat ceea ce este, ci ceea ce nu este. "Căci, în general, nu se cuvine să îndrăznim să spunem sau să cugetăm ceva despre dumnezeirea mai presus de ființă și ascunsă, în afară de cele ce s-au spus dumnezeiesc în Sfintele Scripturi." (Sf. Dionisie Areopagitul, "Despre numirile dumnezeiești")
Nu putem, așadar, să-L descriem efectiv pe Dumnezeu, ci doar să spunem ce nu este. Nu este, de exemplu, ființă, însă nu putem spune ce înseamnă mai "presus de ființă", ci doar că nu este ființă. Asta și deoarece rațiunea are niște limite - ea ne poate ajuta să știm că Dumnezeu există, dar nu ne poate revela nimic despre El propriu-zis - Dumnezeu este mai presus de toate, inclusiv de rațiune, pe care a creat-o, și care prin urmare îi e inferioară ontologic.
Modul acesta de a-L "descrie pe Dumnezeu", zicând ce nu este, se numește "via negativa" și nu este invenția lui Dionisie - acesta apare la Plotin, în "Eneada", și e de-acolo preluat de tradiția platonică, cu care Dionisie (sau Pseudo-Dionisie) era familiar.
Există totuși o diferență destul de mare între divinitatea lui Dionisie și cea a lui Plotin - Unul neoplatonician există dincolo de bine și de rău, acesta nu gândește, nu acționează, cuprinzând tot și fiind nimic din toate acestea în același timp. Unul este mai presus de diferență și identitate, însemnând că e în toate în același timp; Unul transcende distincția dintre potențial și actualizare, însemnând că nu e niciuna. Dumnezeul lui Dionisie este, bineînțeles, destul de diferit de astfel de descrieri, iar asta deoarece epistemologia platonică este diferită de cea creștină: creștinii au Scripturile, prin care ni S-au relevat unele adevăruri despre Dumnezeu pe care nu le puteam deduce. În neoplatonism, singura modalitate de a-l cunoaște pe Unu este prin meditație, asemănătoare celei practicate de religii orientale.
Ulterior a apărut, în creștinismul răsăritean, distincția dintre energiile și esența lui Dumnezeu, Acesta fiind inefabil în esență, dar putând fi cunosc prin energiile sale necreate. Catolicii au respins ideea aceasta (formulată de Sf. Grigorie Palama), nu fără obiecții pertinente.
Ce este supărător însă e stupoarea ultracrepidariană a câtorva semi-analfabeți care pretind că ne-au uimit cu incredibila descoperire că Dumnezeu nu poate fi găsit în Universul sensibil, oricât ne-am uita după El - ceva ce am știut din Antichitate, dinainte să existe creștinismul.
În plus, Dawkins și Compania, fiind nu pot înțelege nici cea mai simplă lucrare scrisă de un student la filosofie, încearcă să trateze Biblia ca pe o carte de știință sau de istorie, criticând-o pentru multiplele-i așa-zise greșeli; în realitate, orice text filosofico-religios din Antichitate trebuie citit ca o alegorie. Aceeași greșeală a făcut Popper, care a citit "Republica" cum citea și manualul de instrucțiuni de la mașina de spălat și a ajuns la concluzia că Platon nu era așa diferit de Hitler, doar că Hitler a fost la putere, iar Platon, ba.
În mod similar, dacă nu citești Biblia alegoric, te lovești, așa cum fac mulți, de un Dumnezeu ce comandă războaie și poruncește masacre - o imagine nu tocmai bună, dacă mă întrebi pe mine. Însă anticii știau mai bine, și nu luau textele ad Verbatim, chiar dacă autorii lor înșiși poate așa le-ar fi interpretat. Căci nu conta intenția autorului mai mult decât intenția lui Dumnezeu cu privire la text.

"un Dumnezeu ce comandă războaie și poruncește masacre" - Chiar a comandat războaie și a poruncit masacre, în V.T. Nu văd cum ar putea fi citite alegoric acele texte.

Tocmai ce-am găsit o postare pe Reddit, care ia pe rând diferite masacre și războaie din Biblie și apoi îi citează pe Sfinții Părinți să le explice.
https://www.reddit.com/......atives_in/
E chiar foarte interesant.

Dumnezeu le-a promis pamantul lui Avraam, Isaac şi Iacob. Aceasta promisiune a fost pe cand inca nu exista oameni pe pamant.

Moisé elibereaza poporul din sclavia egiptului. Cum a cazut poporul sclav a-l egiptului, nu mai stiu.

Insa Faraonii au inceput sa se creada imperiu. Dupa aceea Babilonii. Si mai incolo tot asa.

Babilonii, Persii, Macedonii, Grecii, Romanii, Germanicii, Dacii, etc., erau barbari. Doar Revolutia Francesa a incercat sa termine cu Régimea. Regii erau tiraní, se credeau buricul pamantului... aveau instincte animale.

"Regii erau tiraní, se credeau buricul pamantului... aveau instincte animale."
Spre deosebire de revoluționari, care au instaurat, după cum se știe, o veritabilă republică a virtuții.