Un lucru fără de care n-ai putea trăi și pentru care ți-ai da viața?

Bre, nu ride daca nu știi.
Dar hai sa îți explic. Îți dau doar un exemplu. Daca e nevoie, revin cu mai multe. Dar acesta e cel mai sugestiv.
Voineasa, sfarsit de mai 2016, dimineața înainte de 7. Plecam catre Obirsia Lotrului, cu bicicleta, încărcat cu peste 20 de kg de bagaje. Plecasem cu doua zile in urma de linga București și aveam de gînd să ajung la Timișoara. Era una din iesirile pe care le fac anual cu bicicleta. Planul inițial fusese sa fac
Transfagarasanul, dupa care sa o iau pe Sibiu, Deva. Dar era închis, și sus la Bâlea era încă zăpadă. Am aflat abia cînd am ajuns la campingul de la intrarea pe Transfăgărășan, unde am innoptat. Așa că a trebuit să schimb traseul, sa o iau pe Călimănești, Obârșia Lotrului, Petroșani, Hațeg, Caransebeș. Prima zi a ieșirii fusese extraordinara. Vint serios din spate, 20-25 km la ora lejer, in ciuda bagajul. Peste 150 de km facuti pana la intrarea în Transfagarasan. Însa seara m-am resimțit, nu a fost tocmai ușor. A doua zi a fost de coșmar. Dimineața am întrebat un localnic cum e drumul peste dealuri catre Călimănești, și mi-a dat informatii false. Zicea că drumul e prost pentru mașini, și că nu sunt dealuri prea mari care sa mă pună în dificultate. A fost exact invers. Drumul foarte bun, dar dealuri serioase, ce au scos untul din mine datorita bagajului serios. Pentru că nu era un drum circulat, a fost totuși o zi superbă. La Voineasa am ajuns aproape terminat. Din cauza oboselii nu am putut dormi prea bine. Desi eram cazat la o pensiune care oferea condiții de 4 stele, desi nu le avea. Dimineața am fost obosit ca seara. Nu mi-am făcut probleme. Sunt obișnuit să trag la oboseala. Am plecat așa cum eram. Mă aștepta în fața un urcuș de 20 de km, cu diferența de nivel de aproape 1000 de m. Destul de serios, ținind cont că aveam bagaje.
Am făcut primii 300 de m. M-am oprit, nu mai puteam. Doua minute, cum fac adesea. Am pornit din nou. Alți aproximativ 300 de m. Din nou m-am oprit. Am realizat că ceva nu era în regulă. Dar nu mi-am făcut probleme, era dimineața devreme, ziua era lunga, aveam doar cei 20 de km de urcat, in rest era mai simplu, o coborire, și aproximativ plat, pe malul lacului Vidra. Am zis că și așa, cu opriri scurte, tot aș ajunge fără nici o problema pana la Obirsia Lotrului pana seara. Trebuia neapărat, fiindcă nu aveam unde sa mă adăpostesc pe drum. Bun, am mai făcut vreo 300 de m, și atunci a apărut epuizarea. A trebuit să mă opresc 10 minute. In timp ce mă odihneam, am realizat in ce situație eram. Cu pauze de 10 minute sau mai mult la cîte 300 de m, nu aveam cum sa ajung. Mi-am zis: "Aduna-te, Cristi! Acum e de tras tare!" Am uitat de toate, și m-am concentrat cu totul pe ce aveam de făcut. Daca in alte situații chestia asta a avut efect, atunci efectul a fost zero. După alți 300 de m, din nou nevoia serioasa de a mă odihni pentru mai mult timp. Încă aveam timp, as fi stat bine cu timpul de nu eram epuizat. Am realizat atunci că sunt, fizic vorbind, la capătul puterilor. Ca nu mai pot înainta. Cel puțin nu pe urcuș, cu bagaj serios. Nici alternativa de a merge pe linga bicicleta nu era viabila, greutatea bagajului făcea să fie deplasarea la fel de grea ca pe bicicleta. Aș fi ajuns pe jos in timp util, dar aveam de impins serios la bicicleta. Nu degeaba pasionații de ciclism au pus acestui mod de deplasare numele de "push-bike". Deci nicicum nu era bine. Stind, am căutat alternative. Nu aveam, decat sa mă întorc acasă. Și nu sunt omul care sa dea înapoi. Daca mergeam acasă, eșecul m-ar fi urmărit și în ziua de azi. Altfel, o întoarcere înapoi ar fi presupus o lungire serioasa a drumului, plus că trebuia să o iau pe Valea Oltului, unde e plin de tiruri. Pe Sibiu m-ar fi terminat dealurile dintre Sibiu și Sebes, dar nici pe Vilcea spre Tirgu-Jiu nu ar fi fost bine. Lungeam mult drumul, și nu mi-ar fi ajuns banii pentru nopțile dormite la pensiuni. Eram pur și simplu într-o situație fără ieșire, era imposibil sa fac acel urcuș. Și, cum stăteam și mă odihneam, îmi trecea prin minte să merg acasă. Dar ceva mă reținea. M-am calmat și am zis: "fie ce-o fi!", și chiar nu mi-a mai păsat. Am vrut doar sa mă odihnesc. Ziceam că mă pun sa dorm macar o ora și pe urmă vad ce fac. După nevoia ce o simțeam, as fi avut nevoie de minim 3-4 ore de somn. Chiar mi-a fost frica sa nu adorm și să mă trezesc tocmai la prînz . Dar nu a fost așa. Nu am reușit să adorm. Făcusem o rugăciune înainte, in care am cerut ajutor lui Dumnezeu să mă scoată din acel impas. Și m-am culcat apoi pe iarba, pe marginea drumului. Nu a trecut mult timp pana am observat dispariția epuizarii. Mai apoi am putut sa mă odihnesc, stind liniștit, cum nu am mai făcut-o niciodată. Nu dormeam, dar fizic vorbind, parca dormeam, intervenea o odihna ca atunci cînd dormi. E greu de explicat ce am simțit atunci. Pot sa mă concentrez sa uit de toate și să mă odihnesc in pauzele dintre eforturi serioase, eficientizând astfel recuperarea, dar atunci a fost ceva care a fost net superior, și eu nici măcar nu incercam sa mă concentrez pe odihna.A fost atît de serioasa treaba, încît dupa un timp pe care eu îl credeam a fi de aproape o oră, am realizat că pot sa plec din nou la drum, că aveam puterea sa o fac. Cînd m-am ridicat și m-am uitat la ceas, nu trecuse mai mult de un sfert de oră! Am plecat la drum cu o alta perspectiva, aceea că pot reuși sa ajung sus. Și am ajuns. Am mers pe bicicleta, făceam cateva sute de m, și cînd oboseam mergeam pe linga. Nu a mai fost nevoie sa mă opresc. La un moment dat, nici obosit nu am mai fost. In loc sa se acumuleze oboseala, cum ar fi fost normal, ea dispărea, in ciuda efortului depus, era de parcă mă odihneam la o plimbare ușoară cu bicicleta. Am ajuns sus după ora 15. Seara înnoptam la campingul de la Obirsia Lotrului.
De unde știu că a fost incapacitatea divină? Îmi cunosc limitele, am făcut sport de performanta, și un sport te învață ce poți și ce nu poți din punct de vedere fizic, te ajuta sa îți cunoști bine capacitățile și limitările. Pe baza acestui fapt, sunt sigur că eu atunci am fost la capătul puterilor, și că nu as fi fost în stare să mai fac un singur km daca nu as fi dormit cateva ore. Apoi, in situații de criza, apare stresul la nivel mental, pentru că cauți solutii și nu poți sta liniștit. Pacea interioara e recunoscută de orice credincios ca fiind semnul prezentei divine. Cînd Dumnezeu apare, cînd intervine, te liniștesti total în interior. Așa a fost și cu mine in acel sfert de oră. Nu mi-a mai păsat de nimic, parca nici nu as fi avut o problema serioasa la care trebuia să caut o rezolvare urgenta. Și apoi, bucuria cu care am urcat. De ramineam obosit, numai sa mă bucur nu îmi ardea. Interesant in acest sens e că din toate amintirile, rețin doar ce a fost frumos, și cum nu îmi plac urcușurile serioase, am amintiri mai mult de pe coboriri. E singura amintire ce o am pe un urcuș dificil, a fost atît de fain, incit coborirea și drumul pitoresc de pe malul lacului e in penumbra, de acel urcuș îmi aduc mereu aminte cu bucurie, desi in mod normal trebuia să fie de coșmar în situația în care fusesem, chiar de puteam sa ajung, ar fi fost dificil.
Cam asta e cu incapacitatea. Ea are loc și în situații normale, cînd te pui sa faci ceva, și cînd ai făcut, vezi că ți-a ieșit atît de bine încît realizezi că tu nu ai fi reușit să faci cu ce știi și ce poți. Dar cel mai bine se vede cînd ești la limita, cînd tu nu mai poți deloc, și primești putere de a continua. Nu e experienta numai a mea, e și a multor altor credincioși. De fapt, atunci cînd nu mai poți, cînd ești slab, atunci excelezi. Afirmația din Biblie "Harul Meu îti este de ajuns, căci puterea Mea in slabiciune este facuta desavirsita" nu e doar o afirmație aberanta, e ceva ce se întâmplă, Dumnezeu da putere în slabiciune.