V-ati gandit vreodata cu atentie si profunzime,cu constienta la faptul ca intr-un moment anume voi,ca fiinte cu constiinta de sine,voi asa cum va cunoasteti pe voi insiva, veti inceta sa mai existati?

Ce simtiti cu referire la asta? Va rog, raspunsuri sincere si adevarate din experienta voastra cu privire la asta.

Hmm, buna intrebare.
Da, m-am gandit si eu de multe ori cum v-a arta lumea fara mine. Nu cred ca va fi o mare diferenta, doar pentru cateva momente. Cred ca vom deveni doar niste umbre, ganduri, amintiri frumoase sau urate in memoria cuiva. Ca vom fi motivul de tristete al persoanei iubite. Cred ca ne vom degrada si vom ramane ca niste filme neterminate. Nu stiu, inca nu sunt sigura daca vom putea privi viata dupa ce vom disparea. Mi-as dori sa putem. Daca nu, am fi doar o simpla si neinportanta materie. Dar totusi, noi materia, facem Universul. Totusi, asi simti o mica mare durere, mai mult o deznadejde de a ramane singura in intuneric.

Da mă gândesc că e va și cum ai leșina, nu știi nimic decât dacă te trezești. E pe tema nu vreo să mor că nu vreau să plec de lângă amintirle care le las aici.

Da.Ma enerveaza gandul asta.Prefer sa fie o surpriza.Sa nu stiu ca o sa mor si sa se intample pana sa ajung batran.

,,(...)din experienta voastra cu privire la asta." ha? Care experienta? Ca doar n-a murit nimeni care sa se si intoarca din morti pana acum.
Ce simt? O mireasma revigoranta de inceput de toamna.Tu?

E un subiect complex pe care il poti aborda din mai multe unghiuri.

Eu ma consider ateu, desi cuvantul asta incepe sa imi para tot mai lipsit de semnificatie. A nega existenta lui "Dumnezeu" inseamna mai intai a defini cu precizie ce este Dumnezeu.

Intr-o viziune flexibila, Dumnezeu poate reprezenta o stare de conexiune universala, o forta care transcede materia si defineste "tot ceea ce este".

Nu cred in povesti fantasmagorice care vorbesc de Dumnezeu ca de un om si de rai/iad ca de un spatiu, insa incep sa vad in toate aceste concepte metafore distorsionate -de catre oameni superificiali- ale unui adevar fundamental.

Corpul nostru - ca de altfel tot ceea ce il inconjoara - este "insufletit" sau mai degraba insotit de o energie universala. Energia in sine nu poate "muri".

Insa tu insati esti definita - cel putin la nivelul propriei tale perceptii - de gandurile, sentimentele si identitatea ta mentala. Daca te eliberezi de toate acestea, ajungi la esenta ta, care, insa, nu mai esti tu.

Incep sa vad existenta "egoista" (mentalul, gandurile, sentimentele, etc.) ca pe o iluzie, iar existenta sinelui (energia universala care te insufleteste) ca pe o farama impersonala de univers, fara personalitate.

Moartea fizica ar presupune intoarcerea la energia universala, insa conceptul de "tu" ar disparea, odata cu dizolvarea sinelui artificial.

Incep sa cred ca, aceasta intoarcere la energia universala o poti experimenta - intr-o forma distorsionata - prin meditatie. Goleste-ti mintea de ganduri si emotii si abandoneaza sinele tau iluzoriu constituit de mental. Te vei conecta la ceea ce esti cu adevarat - o farama de energie universala, impersonala.

Oricat de nesatisfacator ar fi raspunsul... incep sa percep viata ca pe ceva ce nu iti apartine (deci, nici nu ti-o poti pierde), ci doar ca pe o etapa prin care "farama de energie care esti" trece. In realitate (inclusiv in prezentul atat de "egoist" perceput de tine) esti doar energie impersonala.

Citeste "Puterea prezentului" de Eckhart Tolle. Vei identifica o abordare interesanta a acestei probleme...

Esti foarte destept.Imi place cum gandesti si daca ceea ce ai scris ai scris din gandul tau,admir asta.

Deci totul se rezuma la ceva universal,iar toate esentele fiintelor,fiinte care sunt atat de diferite pe Pamant, devin identice,cu nimic diferite de celelalte.
Am auzit de cartea asta demult, dar m-ai facut sa o comand. Va fi urmatoarea.

Ai citit "Conversatii cu Dumnezeu" de Walsch? stiu ca esti ateu, dar nu prezinta lucrurile deloc in mod religios cum s-ar astepta toti, ci pur obiectiv, ceva la care nu te-ai mai gandit vreodata.

Stiu.M-am gandit ca ar putea fi gresit inteleasa expresia dar totusi am lasat-o asa.
Prin "experienta" am vrut sa spun de fapt, trairea voastra cu privire la gandul ca odata si odata veti muri.

"sa se intample pana sa ajung batran. "
--e si dorinta mea. Sa dispar inainte sa ma tarasc.

Da, m-am gandit, si primul sentiment care m-a incercat a fost ca asa ceva nu se va intampla niciodata Ceva din noi parca nu ne lasa sa constientizam 100% ca existenta noastra e temporara. Probabil si de aici a venit o parte din credinta intr-o viata eterna dupa moarte. Insa ratiunea si dovezile ne arata destul de clar ca, practic, existam pentru o zi.

Ma bucur ca ti-am inspirat dorinta de a citi aceasta carte. Cred ca este unul din lucrurile cele mai importante pe care le poti face in existenta ta : sa te dezvolti spiritual si sa ii ajuti si pe ceilalti sa se dezvolte.

Referitor la recomandarea ta... nu am citit-o, dar o sa ma interesez asupra cartii.

Nu (mai) resping lecturile/lucrarile teologice. Doar pe cele eclectice si rigide. Am constatat ca in conceptele religioase si in protagonistii unor mari religii poti gasi o intelepciune fantastica - doar ca trebuie sa ai o minte deschisa si vigilenta la "adevarurile" de dincolo de "redarile" adesea superficiale.

De pilda, desi nu stiu si nici nu ma preocupa daca Iisus a existat in realitate, pot afirma ca el, ca personaj-caracter, este un model pentru mine.

Cred că pentru mine va fi ca un somn adânc fără vise. Adică acea conştiinţă de sine, de care dispun acum, va dispărea şi odată cu ea orice dorinţă, orice sentiment, orice amintire, orice gând, orice a contat vreodată pentru mine.

Când mă gândesc la moarte, a mea, mă simt împăcată cu ea (uneori mai mult, alteori mai puţin), mă sperie şi doare doar durerea celor dragi, care vor rămâne conştienţi. Pentru ei încă voi trăi...în mintea lor, la un anumit nivel şi durerea lor va exista şi va fi reală. Ei vor fi cei pentru care moartea mea se va asocia cu suferinţă, pentru mine va fi doar linişte, nefiinţă. Voi fi doar praf de stele, fără conştiinţă de data asta, o părticică a Universului. Iar peste ani poate o părticică din mine va fi o părticică din altă fiinţă vie...şi altă...astfel, într-un fel, viaţa - frumoasa coincidenţă - prelungindu-se la nesfârşit.

Da, m-am gandit de multe ori la asta.Insa nu cred ca vom inceta sa existam.Adica esenta noastra, energia noastra pentru ca practic, noi suntem energie iar asta poti s-o numesti cum vrei suflet, spirit tot aia e.Personal, eu cred ca dupa ce trupul moare de abia atunci vom afla cine sau ce suntem Nu cred in porcariile despre Iad, Rai si toate aberatii din Biblie insa nu cred ca, calatoria noastra se sfarseste aici

Eliberare, fericire, si tristete, ca n-o sa mai ascult muzica, n-o sa mai vad lumina Soarelui (nu e dramatism, am vazut The City of Ember), natura, si n-o sa mai rontai dulciuri/fructe. Ma gandesc tot timpul la plecarea mea, abia astept, din egoism sper sa fiu prima din familie, mi-e prea mila de tot ce e in jur, dar nu pot sa-i ajut pe toti, nici nu incerc prea mult, n-as mai avea liniste deloc, stii problema aia de logica in care trebuie sa treci peste un rau un lup, o capra si o varza, dar in asa fel incat nimeni sa nu manance pe nimeni, nu? Ei, in viata nu e suficient sa treci raul, ajunsi pe celalalt mal, la un moment dat toti o sa avem nevoie de hrana.

In primul rand vreau sa dispara reclama de la eMAG care nu are nicio legatura cu intrebarea ta.As vrea sa te intreb cati ani ai sid e ce te gandesti la acest lucru, eu am mereu am intrebat oamenii din jurul meu,, tu stii ca intr-o zi nu vei mai exisat,, si toti raspuindeau nepasatori. EU ma gandesc in fiecare zi la acest lucru dar mai ales la momentul in care voi inceta sa mai exista ce se v.a intampla cu mine, exisat rai si iad? normal ca exista pentru un om credincios. Sincer sa fiu nici nu stiu ce sa iti spun, ma gandesc la asta si gandul ca eu voi muri si lumea va uita complet de mine, ma ingrozeste, nu vreau asa ceva, nemuritor nu vreau sa fiu, ceea ce a zis pTheodora este un gand pozitiv, umbre, memorii frumoase ce iti poti dori mai mult de atat? Eu nu vreau sa ma gandesc la asa ceva fiindca eu nu vreau sa raman o umbra o amintire care va disparea odata cu nepotii mei ( daca os a am macar copii), eu vreau sa devin cineva, sa stiu canu am fost uitat sa raman in memoria oamenilor pentru mult timp chiar daca ei ma vor stii ca pe un om care a facut rau, cine nu a auzit de hitler si stalin? oamenii care au torturat si omorat milioane de oameni dar ei inca traiesc in prin faptul canoi le stim povestea, asa eu nu vor disparea decat odata cu noi toti, acest lucru vreau sa se intmaple si cu mine, da amsa mor, nu o sa mai exist fizic in aceasta lume insa prin viitoarele generatii care vor stii ca am existat eu voi trai, asa ca scopul meu in viata este sa realizez ceea ce nimeni nu a relizat, ceva magnific, ceva ce inca nu exista nici in lume si nici in mintea mea.

Si eu am citit carti in care se vorbea despre to felul de posibilitati toate avand variante diferite, acum stau si ma gandesc cum au ajuns acei oameni la acele concluzii sau totul a fost facut pentru bani. Fiecare religie are o varianta a sa legata de moarte, exact exista si atei care isi dezvolta propriile variante referitoare la moarte, eu insa cred ca nimeni nu e in stare sa vorbeasca despre acest lucru, sicner sa fiu credeam ca e o intrebare pusa la,, misto,, ca multe alte intrebari de pe aici, insa am vazut ca luati in seriso acest lucru si nu inteleg de ce noi oamenii avem tendinta sa ne gandim la moarte la o varsta destul de mica.

Varsta mi-e scrisa la nume,dar nu cred ca are importanta mare.
Pur si simplu,omul constientizeaza la un moment dat ca intr-o zi nu va mai fi... e un gand absolut normal in viziunea mea sa te gandesti la momentul acela, dar fara sa te lasi doborat de el.

Cum spunea cineva mai sus, majoritatea oamenilor cand se gandesc la ziua aceea in care vor disparea au sentimentul ca asta nu li se va intampla niciodata lor.
Dar din pacate toti suntem supusi acestui fenomen, mai devreme sau mai tarziu.
Stii ca se va intampla dar nu te imaginezi vreodata in situatia aceea.

--E frumoasa dorinta ta de a face ceva care sa ramana in urma ta. Tocmai citeam despre Anna Frank, o fata evreica, autoarea unui jurnal la numai 13 ani in timpul holocaustului in cel de-al doilea razboi mondial.
Ea era constienta ca jurnalul va ramane in urma ei ca o dovada a holocaustului si va dainui cu mult dupa ce ea nu va mai fi.

Succes.

Da mereu ma gandesc ca nu o sa mai exist niciodata ce pot face asta sa ma scufund in mnciuni teiste cu rai si iad, aleg realitatea asa cum este ea, nu mi frica de moarte si de vesnicia ei

"Asa ceva este imposibil." Cam asta mi-a spus mintea atunci cand am incercat sa-mi imaginez inexistenta.

Nu m-am gandit, am alte convingeri.

De cate ori... e ceva de genul chin, chin, chin, NIMIC.

Sunt prea tanar ca sa ma ingrijoreze asta inca...

Da bine, aveam o problema cu asta cand eram mic si incepeam sa plang de fiecare data cand ma gandeam ca s-ar putea intr-o zi sa nu mai traiesc.

Acum am ajuns sa nu-mi mai pese, desi incerc sa schimb rezultatul.
Daca reusesc sa fac ceva ca sa nu mor(sau sa mor cat mai tarziu) e bine, daca nu reusesc, ma impac cu ideea caci stiu ca atunci cand voi afla rezultatul nu voi mai trai. Stiu ca asta este cursul natural si este doar o problema de timp pana toti, si eu, isi vor pierde viata.

Care? ca vei continua sa existi intr-o alta dimensiune sau sa te reincarnezi?

E foarte bine

Foarte frumos ce ai scris..mersi

Da, vom deveni amintiri in memoria celor ramasi in viata dar depinde de noi daca ei vor ramane cu amintiri placute despre noi sau dimpotriva, cu unele urate.

Tu cu dulciurile si cu muzica ; da, e trist ca nu vom mai putea sa facem lucrurile astea marunte dar care fac diferenta...

Da, cred ca asta e primul gand care vine si care se refera la cazul in care NOI ne vom afla in situatia aia si nu altcineva...

Da, doar o problema de timp.

Bine zis fara vise... fara constienta exact cum ne aflam in starea de somn profund fara vise.

Totusi mi se pare un gol prea mare si poate prea brusc intalnit, lipsit de orice detaliu si de orice "lumina"...