Voi cum interpretați dictonul "Cunoaște-te pe tine însuți"?
Mergeți pe interpretarea lui Nietzsche, că ar trebui să ne auto-evaluăm, să cugetăm, să reflectăm la ego-ul nostru, sau pe cea a lui Kant, cum că ar trebui să trecem la fapte, căci numai prin fapte ne dezvăluim adevărata față și, deci, pentru a ne cunoaște ar trebui să experimentăm?
Eu tind spre interpretarea lui Kant: de multe ori spunem că în situația x am face într-un fel, dar când suntem puși în fața situației respective, facem altfel.

Mai e o vorbă, pe care o auzim adesea: "Fii tu însuţi!". E uşor să fii tu însuţi? Nu chiar. Societatea ne expune încontinuu la cele mai diferite situaţii, iar noi trebuie să ne adaptăm. Acest "cunoaşte-te pe tine" presupune ca în momentele de sinceritate să dai jos "măştile" şi să stai de vorbă cu "originalul". Sunt eu cel pe care îl laudă unii? Sunt eu cel pe care îl bârfesc alţii? Sunt eu ceea ce încerc să par? Cine sunt de fapt?

Cele doua interpretari sunt complementare.E nevoie si de actiune si de autoobservare ca sa dam un sens experientelor.
De exemplu, in stiinta cand vrei sa obtii informatii despre un fenomen intai faci un experiment (actiune) dupa care tragi niste concluzii prin observare si interpretare.
La fel si cu sinele.

Da, dar întrebarea era mai mult: care vine prima: acțiunea sau contemplarea? Nietzsche zice că întâi contemplarea, Kant zice că întâi vine acțiunea.

Si eu tot pe interpretarea lui Kant. Am incercat sa fac ceea ce-a zis Nietzche si-acum sunt in depresie.

Actiunea spun si eu.Am dat exemplu.

Acțiunea vine prima, ca să ai ce contempla. Dar ar merge și invers dacă stai să te gândești.

Introspecție.
Ambele.

Combinate.
Kant zice bine acolo, dar cat de multa lume poate trece prin absolut toate situatiile? Nu ca ar fi de dorit sa experimentezi chiar tot dar, dupa cum spune el, doar asa te poti cunoaste. Totusi, nu cred ca este adevarat, cred ca si cugetatul ajuta.