Vouă vi se pare dreaptă viața asta?!
Zic ca și fel de a fi.

Adică, am priceput sau cel puțin oamenii ăștia workaholici și lăudăroși oricum nu s-au lăsat până nu mi-au băgat pe gât ideea lor, că da, viața e dreaptă prin muncă și că dacă muncești și bla, bla totul poate fi realizabil, alții oleacă mai idealiști ar spune că și prin viziune și pasiune.

Dar hai să fim serioși, dacă munca există și da, până la un punct înobilează omul și e ok, totuși de ce nu spune Dumnezeu și și workaholicii ăștia că nu toți (și e un adevăr incontestabil și ăsta) ajung la nivelul ăla. Și cel mai concret motiv, este pur și simplu gena proastă + mediul toxic.
Adică am tot dezbătut în studiul pedagogiei și în tot ce am învățat prin meseria mea, că da, mediul bate gena. Dar behavioriștii ăștia, cum se mai numesc ei, au uitat să omită și varianta de 1 + 1 de cacao. Adică faptul că mediul (prost) + gena la fel de proastă, face ravagii în formarea omului și a personalității acestuia. Sau de fapt fix despre asta, vorbeau tot behavioriștii în direcția criminalilor, că ăsta ar fi un factor destul de predictibil pentru a comite atrocități, când gena proastă + mediul toxic tocmai asta fac, ravagii și la fel și omul cu acest destin.

Altfel spus, eu ca om pot combate gena și prin mediul bun, pricepuși asta, dar când și gena e proastă (ca spre exemplu, și cred că cea mai nenorocită genă a secolului 21, ar fi lentoarea, bioritmul lent și chiar o genă mai urâțică fizică) + un mediu care nu m-a ajutat deloc să evoluez și să cresc sau nu te-a învățat nimic (chestiile basic despre bine și rău, învățându-le doar din filme) sau în loc să stau între oameni și să-i conduc, eu fug de ei, că așa m-a învățat mediul și în loc să-i persecut eu și să devin eu, dacă nu la nivel genetic un Alfa, măcar un semi Alfa prin mediul care m-ar fi învățat asta, eu fug de ei, tocmai ca să nu facă ei pe Alfa cu mine.
Și atunci în astfel de cazuri, unde dracu mai e dreptatea sau echilibrul?! Căci cred că cel mai grav în viață e să ai și genă proastă, slabă, sensibilă, dar și mediu de rakat care nu te-a învățat nimic despre viață. Mai ales despre perversiunile vieții, ca să te poți apăra.

Deci nu știu dacă în toată poliloghia de mai sus e vreo întrebare, așa că, întrebarea.

Mai există speranțe în cazul acestor nefericiți oameni? Acești mizerabili oameni se mai pot schimba?!

Ai n ai mingea dai la poarta

O reclamă celebră din anii '90 spunea așa: „dacă vrei, poți"!

Traieste-ti viata pe care o ai. E singura ta viata.

pana nu te iei la bataie cu un coleg de munca pentru opinii diferite nu vei simti ca traiesti

Mai MountainRiver, eu sunt în workaholic,, diagnosticat''. Am șansa să lucrez, opțional desigur, și în weekend. Și bag draga mea, 7 zile pe săptămână. În plus, că să ajung la locul de munca, distanta de 16 km, deși am două mașini în curte, o fac cu bicicleta timp de 45 de minute.
În concluzie, workaholicul, nu e fortat, nu e stresat, lucrează din plăcere.
La faza cu gena, nu prea am înțeles mare lucru din discursul tău, dar încerc un răspuns. Leneși nu ne naștem, doar ne acomodam condițiilor circumstanțe, dacă nu ai necesitatea sa produci bani, lipsește stimulentul principal. Discursul rămâne deschis.
Cheers

Este ca la s oral.Este fain dar conteaza enorm de care parte a p stai.

Ce nu ai înțeles măi mister Freddy?!
E simplu (lenea + depresia că vin la pachet sunt genetice) deși la mine nu e lene, Jesus sau nu e lene la origine. Vreau să spun așa, eu de la finele lui 95, că de atunci fac ochi prin lumea asta, am fost lentă. Până aici pricepi?!
Vreau să zic că, lentă în tot și tot ce fac mai mult decât a mă ridica din pat a duce un gunoi la coșul de gunoi, a mânca ceva basic și a-mi face o curățenie prin casă, nici nu am energie, nici nu mă pricep. Iar în munca mea sau tot ce am făcut, chiar ore la school, a trebuit să fac muncă dublă ca să fi ajuns la nivelul celor rapizi și de 10. Acum pricepi ce zic eu prin genă?!
Sunt un melc. Ăsta e adevărul. Iar acum, pe lângă gena mea molatică și lentă s-a adăugat depresia, fă tu față la toate astea.

Deci ești de acord cu mine că tot ce am spus mai sus e un minus clar în dezvoltarea mea rapidă și fulminantă. Evident că pot și eu să mă dezvolt ca aproape unul de 10 sau măcar de 8, 9 dacă muncesc dublu sau triplu decât aceștia (cărora le vine mănușă) însă asta înseamnă ca acum la 29 de ani, în loc să mă bucur de o ploaie (uite că acum la mine tot plouă și în loc să fac nu știu ce muncă sau să studiez am preferat să ies la plimbare nocturnă prin ploaie) ar însemna să renunț la toate plăcerile vieții, dar numai ca să fac terapie și să lucru cu mine, dar într-un stil de ăsta așa rapid și pe lângă terapia prin care reușesc să găsesc ceva resurse sau strategii pentru a-mi propulsa oleacă gena, mai se adaugă și studiul și învățatul draconic, ca să pot ajunge la nivelul unui om ce a fost de 10 sau măcar de 8 și 9 pe linie în școală și care azi pare că deține Universul sau că e foarte competent din toate punctele de vedere, că aici nu vorbim doar de carieră, ci de un cumul de factori care adunat acest cumul, dă un tot Alfa al omului.
Ok, sper că acum e clar ce zic de genă.

Apoi, nu știu în ce mediu ai trăit tu, dar eu una am trăit în acest mediu în care mama mea nu vorbea mai nimic cu mine în copilărie, nu-mi oferea feed-back și de mic copil am învățat să fac doar ce vreau eu cum mă taie capul, pe lângă faptul că mama stând singură numai în casă și muncă, am preluat acest tipar de a sta numai în casă și ok, să zicem că aici, nici nu mai contează mediul, că chipurile, tot psihologii spun asta (că și mie mi-au spus-o clar) că deși mediul te face adult, cică în vremea adultă tu faci regulile, doar că greu te mai schimbi după o vârstă, dar chiar și așa, să zicem că eu de azi, mă pun cu botul pe luptă și devin din depresiva, leneșă Spirit Gonzales și SpiderMan ce dărâm tot în jur și aia e. Nimic de zis, cu energie fac sau pot să fac lucruri pentru mine basic, cum ar fi să învăț teorie de una singură, să învăț să țin o casă singură, dar eu nu o să pot face niciodată chestii în exteriorul casei sau între oameni, adică de aici pricepi că eu sunt condamnată la a face totul doar pentru mine în casă, dar niciodată la a mă face auzită, cunoscută sau chiar la a lega relații cu oamenii, deoarece eu sunt o ciudată ce nu pot, dar nu că interacționa ci pur și simplu înțelege cu oamenii. Așa că, despre asta vorbesc eu, că până la urmă întrebarea era personală și despre angoasele mele, paradoxurile mele de ra&at ce se dau în mine.

Iar ca să-ți simplific povestea, că poate te-am băgat în ceață, există, da, până la un punct rezolvare pentru toate, chiar și pentru genă, dar cu multă muncă și luptă, însă nu există rezolvare la problema mea nr 1. Oamenii.
Eu nu suport pur și simplu oamenii, și nu, nu sunt nici rasistă, nici antisocială, dacă asta vrei să spui, pentru că eu una chiar știu să-mi dau și cămașa de pe mine pentru oameni, dar doar că, pur și simplu nu suport și nu am să suport oamenii prea mult, și cu atât mai mult nu suport să stau între oameni, dar mai ales între oameni perverși.
Și acum că amintesc de oameni perverși, uite că abia acum pot spune de fapt ce mă deranjază mai mult. Faptul că dacă muncesc, e de fapt o muncă pe care o fac pentru alți oameni (indiferent de job, un job e făcut pentru alți oameni, că e învățământ unde activez eu, că e medicină, că e comerț, că e chiar IT, toate sunt pentru oameni și cu oameni) dar a munci pentru sau cu acei oameni simt că înseamnă să mă pierd pe mine (adică mă pun pe mine pe ultimul loc ca să pot munci cu acei oameni) și mai grav, e că, da, dacă rămâi exact acolo în locul tău e totul bine, lumea deja te ia ca un simplu angajat și aia e, însă tocmai aici e problema, dacă vreau casa aia și să avansez în carieră înseamnă că trebuie să fac pact cu dracul sau mai pe șleau cu oamenii ăia parșivi. Adică dacă doar pentru că activez în firma x renunț la un sfert din mine pentrua deveni parte din firmă e una, dar pentru a mă da complet cu ei, trebuie să zâmbesc lor, adică oamenilor parșivi, trebuie să cred în ce cred ei, trebuie să fiu ca ei.
Acum pricepi de ce nu-mi place mie societatea asta, chiar munca din societatea asta și mai ales afiliatul cu societatea asta?! Dar mai ales de ce spun eu că niciodată nu o să reușesc în viața asta?!

Uite, hai să-ți dau un exemplu concret (deși aici nu acuz colegii, deoarece la munca actuală chair am colegi faini și cu bun simț, însă poate dacă-ți dau exemplu ăsta înțelegi mai clar unde bat sau la ce mărefer eu).
Spre 3xemplu, eu anul ăsta am reînceput munca în învățământ în condițiile în care anul trecut nu muncisem și chiar anul trecut dezvoltasem și mai mult depresia și cu toate traumele oricum din trecut de la muncă, îmi tot repetam că eu anul ăsta la muncă nu o să mai fiu fetița bună șicel puțin măcar nu o să mai zâmbesc la nimeni, că-mi spuneam că oricum e de fațadă. Însă anul ăsta, colegii veneau și-mi zâmbeau și nu puteam să nu le zâmbesc și eu. Ce vreau să spun, e că, iar am renunțat la mine, la felul meu de a fi, adică cel trist și serios, ca să zâmbesc însă unor oameni (cum am spus, am tot respectul meu pentru ei, dar există și acest dar) pentru care nu pot băga mâna în foc. Adică ce vreau să spun e că, dacă mâine eu, nu știu, să zic că fac și eu ceva, greșit, nu cred că mă vor ierta pentru că am făcut acel lucru greșit, dar eu pentru a fi inclusă (și deși tot nu mă simt eu mare inclusă deoarece eu nu prea vorbesc la pauze cu ei) dar pentru a fi inclusă și acceptată a trebuit să renunț la tristețea, până la urmă, la felul meu de a fi, adică dintr-o plictisită și tristă care sunt eu, eu când îmi văd colegii trebuie să zâmbesc că ei o fac, și deci prin asta simt că trebuie să renunț la mine ca să mi păstrez un job. Și vorbim de un job cu miză mică, salariu mediu pe economie. Dar dacă miza crește, jobul crește?! La ce mai trebuie să renunț din mine ca să pot fi acolo?!

Și cred că prin exemplul meu, am dat și exemplul cel mai clar cu anturajul. Dar mai ales cu viciile, chiar aud de practica asta, în care oamenii se apucă de un viciu (fumat-ăsta am înțeles că e cel mai comun, la locul de muncă) pentru a fi acceptat în club, trib, a se integra.
Despre asta de fapt tot vorbesc eu aici. Și de aia tot zic eu că nu sufăr oamenii, și mai ales că nu pot avansa, pentru că simt că dacă vreau să fac parte dintr-un trib sau chiar să avansez în carieră, trebuie să renunț la mine pentru a îmbrățișa, valorile, ideile, năzuințele altcuiva. Și eu nu pot face pur și simplu asta. Nu spun că dacă nu vreau, nu o pot face, dar pur și simplu eu nu accept asta. Nu vreau să fac asta.
Și de aici și durerea cea mare, că de altfel știu de ce nu mă integrez și nu mă pot încadra în niciun trib și tipar, dar fix asta îmi doresc cel mai mult, contradicția asta îmi doresc ca viața să mi-o ofere fix așa și până acum la 29 de ani, nu am întâlnit ca viața să-mi fi oferit așa ceva și nici eu, să mă fi impus ca să fi obținut așa ceva. Adică simplu, adică vreau să spun că aș vrea să mă simt și inclusă în trib, dar să pot fi inclusă fiind doar eu, fără a mă cizela sau forma după un trib sau după niște tipare ale lor.
Și cred că acum zicând astea, mi-am răspuns singură la întrebarea "De ce în trecut nu am fost capabilă să stau mai mult de 3 zile la un job sau de ce oamenii nu au stat lângă mine." Păi fix de aia, pentru că eu nu eram dispusă să renunț la ceva din mine pentru ei. Ei au simțit sau văzut asta și la muncă ori m-au sancționat (tocmai pentru că și unele din felurile mele de a fi, erau în contradicție cu legile lor, cum ar fi punctualitatea) iar cât de prieteni, probabil cei care nu au putut ei să mă accepte, au plecat, iar cei care oricum nu mă tolerau, dar erau mai vocali, m-au acuzat ei mereu de chestii încât am decis eu să plec singură.

În fine, nici nu mai știu despre ce naiba vorbeam, dar cert este că la mine în viață, viața nu a venit niciodată ușoară, nici cu ajutor și nici cu calități. Ba din contră până și calitățile pe care le văd eu la mine și cât de cât le apreciez, am observat că pe de-o parte sunt momeli (deci chiar defecte) pentru psihopați și sociopați (cum ar fi dărnicia mea nemărginită și bunul meu simț) iar pentru alți oameni chiar de la obraz îmi spun că cică eu de fapt sunt proastă și că asta nu e ok. Deci cum spuneam, unicele calități pe care le am și eu în viața asta, până și astea fix de ce spuneam de oamenii perverși, mi le fac să pară a fi defecte. Deci nu știu ce nu înțelegi tu prin genă, dar eu una, spun că gena, din prima m-a nenorocit pe viață.
Apoi clar tot ce ar implica pe carieră adică fermitate, promptitudine, decizie și ambiție, clar Dumnezeu, s-a zgârcit cu aceste calități la mine.

Apoi, gena asta slabă de calități ale puterii și setei, vin să mă bată și mai tare pe mediul prost pe care l-am avut. Nu mă înțelege greșit, totuși îmi iubesc și ador mama chiar și așa cum nu a știut să mă educe, îi mulțumesc că totuși măcar nu m-a abandonat și ea, cum o făcuse tata și poate și de aia o scuz și mai mult, pentru că în final am înțeles-o că ei i-a revenit jobul și de femeie și de bărbat în casă, și m-a crescut cu tot ce a avut la îndemână, adică bani și un trai decent, dar tocmai că pentru că fiind singură și muncind ca să mă poată întreține, nu a mai avut timp să stea și cu mine, și în ceafa mea, să mă pună să fac chestii, să-mi fie mentor, așa cum spre exemplu alte femei, care au avut soție exemplari, ele stăteau acasă și se ocupau de educația copiilor lor sau aveau dacă nu un part time doar și în restul timpului și-l dedicau educației copiilor lor. Aia e, asta a fost să fie, atât s-a putut.
Dar nu am cum să nu fiu plină de ranchiună în suflet, știind câte lipsuri am avut în copilărie și câte mai am și acum ca adult (cum spuneam, atât prin prisma mediului, dar cât și al genei). Și nu, nu știu de voi, dar eu una nu doresc să aplic metoda pe care mi-o spune și mama mereu ca o mantră "Uită-te mai jos!" Adică să mă uit că se putea și mai rău. Nu știu de voi, dar eu una nu pot să mă uit decât sus, și chiar să am multă invidie în suflet, văzând cum alții se lăfăie în toate luxurile vieții (și eu prin luxuri, nu mă refer doar la financiar și material, care e până la urmă doar niște cărămizi de aur și atât deși nici asta nu putem nega, oricât vrem noi să ne mințim că se poate trăi și fără bani, hai să fim serioși, orice în ziua de azi, ca să ai trebuie să ai bani. Dar totuși când spun că privesc sus și îmi umplu sufletul de invidie și ranchiună, de fapt spun la tot. Adică mereu mă uit la tot ce e în sus (de la clar bani și avere, până la statut și experiențe, ba chiar mai funny e că, până și la săraci mă uit cu interes dacă spre exemplu simt că aceștia ar avea să zicem chair și așa săraci mai multe experiențe de viață decât mine, ba mai grav eu până și la bolnavi am ajuns să mă uit, că simt că până și pe ăștia societatea îi pupă în f doar pentru că nu au o mână sau un picior și chiar le laudă mereu, puterea de viață. Ceva ce la mine oricât aș fi muncit sau făcut nu am văzut să mă fi lăudat cineva, apreciat sau iubit și aici zic atât de familia mea cât și de restul umanilor.). Deci uneori cum să nu ajungi chiar să te gândești ori să te sin tu, ori să faci f cuiva. Deoarece îți spui că dacă nimănui nu-i pasă de tine, ori vrei să scapi de societatea asta perversă și meschină, care ajunge să laude orice om care luptă sau chiar oameni bolnavi, dar pe unul singur care e singur împotriva tuturor, nimeni nu-l mai aplaudă sau iubește, ori să ajungi să comiți ceva, poate, poate doar așa ajungi și tu un om important în ochii societății ăsteia de ra&at ori măcar știi că ai scăpat pământul de lume perversă.

Spune-mi cum pot să-mi iau casă cu teren (ceva la care dacă tot faci împrumut în bancă și te înhami la o viață de jug, barem casa și terenul să fie cât de cât funcționale ca să te poți și stabili acolo), eu fiind singură și așa murind, cu salariu de învățător sau de psiholog, dacă mai ajung și psiholog. Și eu te contactez și ți dau tot restul de bani ce-mi mai rămâne după ce plătesc rata la bancă. Asta pe ideea că mă înham la credit.
Dar spune-mi, te rog, o variantă de a lua o casă cu banii jos ca învățător sau psiholog.
Dacă tu ai rezolvare la problema asta, eu și dacă ești ateu te trec pe pomelnic să te pomenească Dumnezeu și când ești cel mai ateu.

Deci ce spui tu, e adevărat, foarte adevărat, dar doar că nu e universal valabil.
Adică e adevărat că la statutul meu de învățător, îmi pot achiziționa cel mult niște aparaturi faine prin casă sau pot să-mi refac apartamentul mamei, dar nu poți spune că la un salariu de învățător, eu pot achiziționa o casă. Dacă-mi spui de investiții, stai tu liniștit că am întrebat în stânga și în dreapta de firmele pe acțiuni, eram chiar disperată la un moment dat și chiar vedeam ca ultima mea salvare, că dacă aș băga bani într-o firmă pe acțiuni, dar unde sunt și ceva angajați ca eu doar să bag banii și restul să muncească, eu doar să vin la consfătuiri și atunci când ne scoatem banii, am căutat de am înebunit și nu am găsit. Auzisem că erau întradevăr alea la bursă dar mi se par o prostie alea, plus că din ce știu de la văr-miu nu s-a îmbogățit că a pus bani la bursă. Eu mai mult căutam o firmă așa de cunoscuți totuși, sau o firmă din care să fac și eu parte, dar cum am spus, la care să nu muncesc, că ce știu eu despre firme ci doar să-mi bag banii în ea și firma cu oameni care se pricep la acel domeniu, oricare ar fi, domeniul în sine nici nu m-ar fi interesat, să meargă producția și eu să-mi primesc cotația la plată. Cel mult să iau și eu decizii pe firma asta, când venea vream consfătuirilor că de altfel așa am și înțeles că merge treaba pe firmele pe acțiuni. Am căutat de am înebunit, nimeni nu știe nimic. Deci, când dai acest sfat, mai depinde și de situație. Ai grijă mai ales la copii. Da, și eu în marea majoritate a timpului, chiar și așa tristă și depresivă, anxioasă, tind totuși să fiu optimistă și chiar visătoare și să cred că dacă pui energie în ceva, acel ceva se poate materializa cândva. E și o teorie de fapt din Univers, cred, asta. Dar ai grijă la oamenii prea visători de aici. Unii pot intra chiar în ra^aturi doar pentru că voi oamenii de pe TPU le spuneți că orice e posibil și nu doar voi ci toți care le spuneți această teorie. Uneori în viață, pur și simplu unele lucruri nu se vor întâmpla și sincer, aici cred că cel mai real exemplu, e dragostea. Dacă să zicem pe financiar și job, aia e, te duci la orice facultate, mai ales că azi, da, poți face pe toate drumurile facultăți, stai închis în casă și tocești până ajungi să memorezi tot, studiezi, înveți, iei examenele și aia e, aplici la n joburi, iei unul și mori acolo până ajungi în funcția x sau y, deci dacă asta pare mai plauzibil. Atunci hai să ne uităm cu atenție în domeniul dragostei. Vezi bine că nimeni parcă nu-și mai găsește sufletul pereche sau mai grav, dar cel mai bun exemplu, o vedem la dragostea neîmpărtășită, doar vezi bine că mulți s-au sinucis doar pentru că și-au dorit mult de tot persoana x sau y, ar fi făcut totul pentru ea sau el, și acele persoane nu le-au dat niciodată atenția și iubirea la care sperau ei. Și eu aici nu vorbesc despre un tip sau o tipă care e submedie și visau ei la nu știu ce cai verzi pe pereți (aici exemplul cel mai clar ar fi femeile sărăntoace care visează la macho bogați) ci eu vorbesc de oameni cu capul pe umeri, dar care-s chiar proști și se îndrâgostesc imediat de una sau de unul și îș8 fac parcă chiar o obsesie din acea dragoste, însă respectiva sau respectivul chiar nu-i bagă în seamă și și dacă le-ar aduce luna de pe cer, ei tot nu s-ar uita la ei. Deci ai grijă când spui că totul se poate rezolva doar prin "a vrea", dacă ar fi chiar să mă întorc la ce am spus mai sus cu dragostea, sună cam chiar ca și când îi spui unui tip obsedat de o tipă, că gen dacă vrea poate, adică gen dacă nu-l vrea tipa, dar el o vrea cu orice preț, nu mai contează și consimțământul ei, merge și un vi*l.
Iar ca să revin la mine, e ca și când îmi spui mie, că dacă vreau pot. Adică dacă salariul meu e mediu pe economie și nu am alți bani, dar nici la credit nu doresc să mă înham, nu mai bine m-aș apuca de furat?! Că așa fac și bani rapid și simplu și nici nu mă mai încurc cu banca și îmi iau și casă de tânără.
Însă totuși nu poți spune că un învățător își poate lua o casă singur pe banii lui, mai ales și fără credit la o bancă. Dar creditul la bancă înseamnă că zici pa până și la medicalele pe care le-ai mai lua dacă ai zile negre și vrei să evadezi din societate sau pur și simplu te îmbolnăvești și cazi la pat. Atunci cu credit nici să te îmbolnăvești nu mai ai voie. Mort, copt trebuie să bagi norma întreagă. Plus toate celelalte mici plăceri, cum ar fi cumpărăturile, mâncarea și toate cele, le zici pa-pa.