Crestinismul NU te invata sa VREI sa mori. Te invata doar sa te pregatesti din timpul vietii pentru cand vei muri. Sunt doua concepte fix paralele.
Totul este aplicat prin stiinta,, stiinta practic iti deschide ochii, iti arata cum evolueaza lucrurile de fapt si vine ca o lumina asupra intunericului necunoasterii.
Se zice ca tot ceea ce ne inconjoara are 2 creatori, unul este Dumnezeu, iar celalalt este chiar natura.
E interpretabil, poti sa zici ca natura este si creatie, dar si creator, depinde dupa mintea fiecaruia
E frumos ce crezi tu, e bine ce crezi tu, dar nu e destul. Conform credintei tale, dragostea sacrificiala nu exista. Nu ai cum sa o observi, nu ai cum sa o masori, nu ai cum sa o acumulezi, nu ai cum sa o ordonezi, nu poti crea modele, ipoteze, prognoze dupa ea, pentru ca apare cand te astepti mai putin, si cum te astepti mai putin. Nu o poti testa sau incerca. Mai mult, cand vrei sa o incerci, devii manipulator. Si totusi ea exista, insa iti trebuie alt instrument de masura ca sa o observi. Si care se numeste relatie, relatie intre doua fiinte, de regula oameni. Si exista multe alte lucruri pe care ar trebui sa le lasi deopart in viata daca crezi doar cum zici tu
Pai atunci credinta ta infirma ceea ce mai inainte spuneai ca crezi. Sau se adauga la ceea ce crezi, si atunci esti ca si mine, crezi ca nu numai stiinta are raspunsuri, ci ca mai poate exista ceva si in afara stiintei, pe care stiiinta niciodata nu va putea explica. Si in acel ceva se incadreaza tot ce tine de Dumnezeu.
Ba din contra faptul ca exista iubire se poate vedea in creier,exista tomografe care au localizat iubirea, stim ce chimicale o determina, stim multe, asta nu inseamna ca dumnezu exista, asta nu e o dovada cristi nici macar un argument la fel se poate spune si ca iubirea e dovada existentei lui afrodita
Ce întrebări fără sens.
Noi nu așteptăm moartea, ea vine oricum, mergem la doctor pentru că avem nevoie (tu de ce mănânci? Nu că sa trăiești? ), Plângi după cineva care ți-a murit deoarece îți este dor de el altfel nu ai avea de ce!
Daca stim ce chimicale determina iubirea, de ce nu sunt toti oamenii iubitori? Dupa cum stim chimicalele care aduc fericirea... Unul din ele e oxitocina, de ce nu o iau totii ca sa fie fericiti? Chiar stim? Chiar asta este? Sau fericirea e deasupra a tot ce e material? Nici o chimicala nu iti va asigura fericirea, nu iti va face sa straluceasca fata asa cum o face prezenta persoanei iubite de care esti indragostit. Poate ca e cum zici, poate ca ai dreptate, dar e ceva mai mult acolo. Suntem spirit, si spiritul transcede tot ce e in lumea asta. Lacrimam, si putem spune cu ajutorul stiintei cate saruri are o lacrima, sau ce gramaj are, insa niciodata stiinta nu va putea masura durerea care a facut sa apara acea lacrima. Asta doar spiritul poate sa o simta si sa vada cit de dureros a fost pentru cel ce a lacrimat.
Daca spirite nu exista, tu ce esti, sufletel ? Daca trupul tine de cap trunchi si membre, sufletul de vointa ratiune si emotii, iar spiritul de intuitie, comuniune si constiinta, tu te rezumi doar la primele doua? Nu intuiesti, nu comunici, relationezi cu altii, nu ai o constiinta ce iti zice ce e bine si rau? Daca nu, nu ai spirit, si nu exista spirite.
OK, si ce e cand ratiunea iti spune ca e sigur ceea ce stii, dar intuiesti ca e cu totul altcumva, si nu dai crezare acelui "sentiment", ca mai apoi sa realizezi, faptic, ca intuitia ta a avut dreptate? Aia nu e ratiunea, RAY, e altceva. Ca ea te tragea in alta parte.
Sau cand simti iubirea si se formeaza acea "chimie" indestructibila? Ratiunea doar iti poate spune ca e logica sau mai putin logica acea chestie.
Crestinismul te invata sa fii ca Isus, ceea ce inseamna ca, daca El a murit, sa mori si tu. In fiecare zi, sa mori renuntind la tine insuti in favoarea celorlalti. Si asta nu se poate decat daca vrei. Pentru ca nimic din lume nu te poate constringe. Si iti zic din proprie experienta ca atunci cand o faci, chiar mori, o particica din tine moare, dar ce e mai frumos nu e ca doar moare, ca asa ai ajunge la o frustrare extraordinara, ci si invii mai apoi, revii la viata asa cum Isus a inviat. In masura in care mori, in aceeasi masura revii la viata, dar la altfel de viata, mai plina de sens, mai bucuroasa, mai libera. Insa esenta crestinismului sta in moarte, a vrea sa mori, a fi gata sa mori atunci cand trebuie, pentru ca stii ca dupa aceea urmeaza o alta viata, mult mai buna, chiar daca tu renunti la ceea ce ai mai drag.
Citeste raspunsul meu adresat lui sofisis. Pe de-o parte, are dreptate, trebuie sa te pregatesti, ca crestin, pentru moarte. Si crestinismul nu incurajeaza sinuciderea, dorinta de a muri, ci lupta pentru viata. Insa crestinii se pregatesc pentru moarte infruntind-o inca de pe acum. Mori zi de zi renuntind la tine, acesta e crestinismul, si pentru ca e greu sa lupti cu tine, de aceea cei mai multi prefera orice altceva - rugaciuni, inchinare, mers la biserica, fapte bune, ca e mai usor, si de aceea vei gasi foarte rar crestini adevarati. Dar moartea face parte din viata crestinului. Ca si revenirea la viata, invierea. O gusti inca de pe acum. Cind lasi de la tine, imediat dupa aceea observi in viata ta ca de fapt ai crescut, ca ai o noua viata, si asta ma face sa inteleg ca nu edoar o parere a mea viata de dincolo, e ceva ce am inca de pe aici. Doar ca la o scara mult mai mica. Daca as tot renunta, fara acea viata, as ajunge un frustrat, un neimplinit, nu poti da fara sa primesti, dar tocmai acea viata imi da puterea sa renunt, si mai apoi sa revin la o viata mult mai frumoasa. Renunt la ceva, insa primesc pe de alta parte altceva, mult mai bun, ceva ce ramane in suflet pentru totdeauna, si asta e una din dovezile mele ca exista Dumnezeu, ca exista o alta viata dupa moarte. Daca acum mor si traiesc totusi dupa, de ce nu va fi la fel si dupa moartea fizica? De ce renuntind la mine, simt ca traiesc mai puternic ca oricind, ca sunt mai viu ca oricind?
M-am simtit la fel de viu si inainte sa o cunosc, desi pana la ea am avut doar o prietena timp de 6 luni, si asta pana la 37 de ani. Ca esti singur, sau ca ai prietena, ca actionezi, sau ca vegetezi, ca ai sau ca nu ai, simti ca traiesti. In 1998, un an si jumatate am stat la pat, cu ochii in tavan, tot ce faceam, faceam in fuga din cauza raului, orice miscare imi facea rau, dar in pat, ma bucuram de orice, de cerul senin vazut pe geam, de zgomotul facut de ploaie cand cadea pe pervaz, de vreo melodie faina auzita prin vecini. Atunci am realizat insa ca traiesc si daca nu fac nimic. Si asta e esenta vietii, sa fii chiar daca faci sau nu faci, sa fii dincolo de a face. Si, de nu era asa, azi as fi fost in vreun spital de nebuni. Pentru ca nu stiu ca cineva sa poata sta un an si jumatate fara sa faca aproape nimic.
DeProfundis99 întreabă: