Cu totii vedem in vremurile de azi ca lumea se duce din ce in ce mai repede, accelerat, inspre o pieire a sufletulu, nervozitatea, stresul, ura e din ce in ce mai mare, homosexualitatea a ajuns la cota in care sa se scrie in constitutie si sa se legalizeze, oamenii sunt din ce in ce mai falsi, vedem ca si natura se dezlantuie, avem calamitati naturale, uragane, inundatii, cutremure si semne ale cerului, luna rosie. Nu oare astea sunt semnele de pe urma, acele semne care se regasesc in biblie, pentru sfarsitul lumii? Si vreau sa va intreb, mai ales pe voi, cei care nu credeti in Dumnezeu si in biblie: sunt oare baliverne si povesti ceea ce se intampla acum si ceea ce scrie in biblie la apocalipsa? Biblia a fost scrisa acum mii de ani, asta ca sa nu spuneti ca a fost scrisa acum 20-30 ani si datorita analizelor stiintifice omul a ajuns la concluzia ca asa se va ajunge datorita unor constante nu stiu de care.
Aveti si un filmulet la care sa va uitati.
https://www.youtube.com/watch?v=O0KiR8tSaiU
aveti chiar mai multe filmulete pe Youtube, puteti doar sa cautati, vedeti biserica universala, vedeti ca cei de la ierusalim vor sa reconstruiasca templul lui solomon. Pe internet gasiti tot, daca va intereseaza, cautati si veti afla.
Va mai dau alt clip:
https://www.youtube.com/watch?v=cHMwZY4bHO4

Deci, ne mai ramane sa luam deciziile bune pe care Domnul Iisus Christos ni le da ca si porunci. Pace voua!

Tot ce ne-a mai ramas este SUFLETUL daca il pierdem si pe ala suntem morti si nimeni si nimic nu ne mai poate AJUTA crede-ma cand iti spun ca in viata asta de RAHAT poti sa pierzi multe dar sa nu-i lasi sa iti ia tot ce a mai ramas drag in INIMA TA (aici ma refer la oamenii la care ti, la cei care le pasa de tine fie ei membrii familiei s-au dusmanii).
Cu doi ani in urma era un cersetor in gara, i-am dat 10 lei am zis sa fiu generos sa fiu om si el mi-a raspuns "exista trei categori de oameni tinere 1. cei buni / 2. cei rai / 3. invingatorii" TU din care categorie faci parte? dupa ce mi-a spus asta am ramas PROST.

Mai de mult o batrana de la un sat parasit din Romania (cazul prezentat la emisiunea Asta-i Romania ) ramasa singura si neajutorata la batranete vazand ca toti tinerii au plecat si batranii mor incet dar sigur de la saptamana la saptamana a spus urmatoarele cuvinte "Se spune ca exista un Dumnezeu in fiecare din noi dar din pacate pentru noi Dumnezeu a murit si noi o data cu el" si pe urma a mai spus "Dumnezeu a uitat de noi ne-a abandonat am ramas ca niste copii orfani" asa si noi cei din zilele de acum.

George Coşbuc a lasat in urma lui multe poezii dar dintre toate cea mai tare este asta

Lupta vieţii

Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.

----Urmata de ce cu CONDAMNATII scrisa de Adrian Paunescu

Condamnaţi

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
să merg în ea, tăcut şi umilit.

Ce să mai cânt. când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă fiinţei mele daţi-i
şi-o s-auziţi de omul scufundat.

M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prăpădul întinzându-se îl văd
şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.

De n-aş avea puterea diavolească
să înţeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.

Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.

Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.

Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântăreţul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
rostesc un acatist şi-un dezacord.

Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
că nu există cale înapoi.

Voi nu vedeţi ea nu mai aveţi ţară
şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,
învaţă ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori.

Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
şi iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicolă şi tandră
învoluntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru streang.

Societatea umana este in declin se duce totul de rapa.

Aşteptare

Aşteptăm
cu toţii ceva.
Această aşteptare
este viaţă.
Tinerii
aşteaptă un început,
bătrânii
aşteaptă un sfârşit.
Sfârşitul vieţii
este şi el viaţă.


Şapte versuri ale Universului

Sfârşitul e început
Începutul e sfârşit
Răstălmăceşte-le...
La început e cuvânt
La sfârşit tot un cuvânt
Şi care e cel sfânt, sfânt...
Odihnă de frunză în vânt

Nu mai "El" are puterea de a dobora popoarele si de asi bate joc de ele si deja a facut-o.

Slayer09 hai sa iti spun ceva, eu cred ca in viitor Romania s-ar putea sa ajunga ca Occidnetul ma refer la societate, prostie, oameni reci condusi de puterea banului, lipsa iubirii si a sprijinului fata de semeni cred ca se va ajunge acolo numai cand oamenii se vor TREZI la REALITATE.

El nu isi bate joc de nimeni, El este iubire, El este cel care ne tine pe noi oamenii, ne iubeste atat de mult incat ingaduie sa mai traim, ca poate poate ne vom schimba si vom gasi calea, El nu se baga in vointa noastra, El ne iubeste si face ca totul sa fie bine pentru noi indiferent de vointa noastra rea sau buna. El este tot ceea ce este bun in viata noastra, fara El, este desertaciune, totul e negru.

Adrian Păunescu a vazut altfel lucruriile ceea ce spune multe despre noi, a vazut cum caracterul uman te lasa greu fara cuvinte te lasa RECE.

Orfani

A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,
Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?

Ne-aţi uitat în cămin şi ni-i greu şi ruşine,
Mai cumplită, oricum, e uitarea de sine.

Suntem răi între noi, tot ce-i rău ne-răieşte,
Cei mai răi sunt acei ce urăsc omeneşte.

Noi - parinţi nu avem, cum destinul ne arată,
Pe pământ, cei mai mulţi n-au nici mamă, nici tată.

Poate că, între noi, peste traiul de câine,
Sunt cei supradotaţi pentru lumea de mâine.

Şi mai mare ca noi e, oricum, altă rană,
Un popor de orfani, într-o lume orfană.

Cine iese ultimul din ţară

Sărăcia noastră ne omoară,
De atîta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.

Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?

Pluralismul tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.

Sfîntă-i opoziţia pe lume
Şi organic preferăm răspărul,
Dar de ce, în păcăleli şi glume,
Nu se mai distinge adevărul?

Mai contează, uneori, şi fapta,
Nu se poate construi cu tînga,
Nu există stînga fără dreapta,
Nu există dreapta fără stînga.

Ne vor întreba copiii, mîine,
Morţii vor sări să ne condamne,
Dacă, pentr-un colţ mai bun de pîine,
Ne vom vinde ţara noastră, Doamne.

Libertate şi democraţie,
Paşapoarte pentru fiecare,
Dar de milă nimeni nu mai ştie
Şi e vraişte la hotare.

Coridor european şi-atîta,
Sub o licitaţie măruntă,
Provocarea, patima si bîta
Şi în curţi, şi-n pieţe se înfruntă.

Om la om nici nu mai vrea să creadă,
Om pe om la zid fatal îl scoate,
Singură se scoală o baladă
Şi în zdrenţe circulă pe sate.

Fînul necosit se-nvîrtoşează,
Putrezeşte sus, pe crengi, caisa,
În tăcerea-naltă de amiază
Morţii îşi aud ei înşişi zisa.

Cale pietruită cu dezastre,
Noapte-ntredeschisă pentru-o oră
Grijulii cu soarta ţării noastre,
Voievozii-a moarte ne imploră.

N-avem nici o şansă de izbîndă,
Vom rămîne bieţi orfani pe-aicea,
Dacă, supăraţi pe cei la pîndă,
Am trezit din moarte cicatricea.

C-un refren de muzică uşoară,
Într-un fel, ne recunoaştem vina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.

Speranţa

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Şi blestemă cerul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii par? nimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare umblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Singurătate

Cu perdelele lăsate,
Şed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Ţârâiesc încet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mângâioase
Şi se sfarmă-n suflet trist,
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.

În odaie prin unghere
S-a ţesut păinjeniş
Şi prin cărţile în vravuri
Umblă şoarecii furiş.

În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Şi ascult cum învelişul
De la cărţi ei mi le rod.

Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui;

Dar atuncea greieri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.

Câteodată... prea arare...
A târziu când arde lampa,
Inima din loc îmi sare
Când aud că sună cleampa...

Este Ea. Deşarta casă
Dintr-odată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieţii-mi
E-o icoană de lumină.

Şi mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură,
Când eu stau şoptind cu draga
Mână-n mână, gură-n gură.

Nu sunt ce par a fi

Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!

Sunt cel din urmă strop de vin
Din rustica ulcică de pământ
Pe care l-au sorbit pe rând
Cinci generaţii de olteni -
Cei mai de seamă podgoreni,
Dintre moşneni
Şi orăşeni -
Strămoşii mei, care-au murit cântând:
"Oltule... râu blestemat...
Ce vii aşa turburat"...
Dar Oltul i-a plătit la fel
Cum l-au cântat şi ei pe el...
Şi cum - mi-e martor Dumnezeu -
Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!

Pe mine, însă -
Ce păcat
Că vinul vechi, de Drăgăşani,
M-a întinerit cu trei sute de ani,
Când fetele din Slatina
Cu ochii mari cât strachina,
De câte ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu minţile
Şi datina,
Să nu mai fiu cel care sunt
Cu-adevărat,
Şi ca să fiu pe placul lor,
Să le sărut doar la... culesul viilor,
În zvonul glumelor zvârlite-n vânt
Pe care Oltul, când le prinde -
Oricât ar fi de turbure -
Se limpezeşte
Şi se-ntinde
Cu ele până-n Dunăre!

La fel şi eu, ca orice bun creştin,
Pe malul Oltului, cândva,
Mă voi întinde tot aşa,
Când cel din urmă strop de vin
Îl voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint, al altuia -
Pahar străin!
Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat
Cel care-am fost -
Un nou crucificat -
În vecii vecilor... Amin!

Fără ţară

Eu sunt un om fără de ţară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleţ scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveştile din ţara mea.

Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Şi dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.

Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt ţipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei şi-al urii,
Un visător de biruinţi,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moştenire din părinţi.

Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede şi reci,
De unde-aducerile-aminte
Ţin straje unui gând de veci.
Şi cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în fraţi,
V-am plâns la fiecare poartă
Durerea morţilor uitaţi.

Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineaţa mea de ieri,
Cum cântul meu se înfăşoară
În giulgiul veşnicei tăceri...
Şi printre voi îmi duc povara
Stropit de râs şi de noroi,
Căci vai de cine-şi pierde ţara
Ca să şi-o ceară de la voi...

Străinul

Era duminică-ntr-amiază,
Noi stam pe prispă strânşi în sfat,
Când s-a ivit pe drumul ţării
Un om la marginea de sat.
Din pulberea învolburată
Abia puteai să-l desluşeşti -
Cu paşii largi grăbindu-şi mersul,
Venea în hainele-i nemţeşti...

La cruce,-n deal, noi îl văzurăm
Cum s-a oprit deodată-n pas
Şi s-a-nchinat adânc drumeţul
Când a făcut în drum popas.
Privea-ndelung, ca dus pe gânduri,
La zidul zugrăvit cu sfinţi.
Şi sta cu capul gol străinul
În ploaia razelor fierbinţi.

Când s-a pornit încet la vale,
Noi ne uitam de la zăplaz,
Şi nu ştiu, ni s-a părut nouă,
Dar avea lacrimi pe obraz.
Când ne-a ajuns, a dat bineţe,
Cu glas domol, şi-apoi a stat
Şi ne-a-ntrebat de sănătate
Şi de nevoile din sat.

Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujbă
Să vie-alăturea cu noi,
Şi s-a uitat cu-atâta jale
Când a trecut un car cu boi.
Iar la vecernie drumeţul
Stătea cucernic şi supus,
Şi-a sărutat duios icoana
Cu răstignirea lui Isus.

Când a plecat, ne-a spus poveţe
Cu grai înduioşat şi blând,
Şi ne-ncălzea atâta-n suflet,
Că lăcrimam toţi ascultând.
Spunea că nu-i păcat mai mare
Decât să-ţi lepezi legea ta
Şi, vezi, îi tremura cuvântul
Pe buze, când ne cuvânta!

Apoi s-a dus... Ne era jale
Când s-a pornit la drum, pe grui...
Dar uite,-n ţintirim, pe noapte,
Spun că văzură umbra lui.
De-atunci tot despre el ni-e vorba
Şi-atât am vrea cu toţi să ştim:
Anume lângă care cruce
A-ngenuncheat în ţintirim...

Sângele

Tu, răzvrătit potop de sânge,
Ce-mi fulgeri tulbure prin vine,
Şi-n flacăra-ţi ce nu se stinge
Eşti pururea stăpân pe mine;
Tu, bl? stem fără dezlegare,
Porunca din uitate vremuri,
În goana mea fără-ncetare
Cu taina ta tu mă cutremuri.

Ce vifore înfricoşate,
Ce patimi fără de măsură,
Şi din vechime ce păcate
Închizi în orice picătură?
Din care strigăt de chemare,
Din ce fior aprins de luptă,
Din ce adâncuri îmi tresare
Zvâcnirea ta neîntreruptă?

Pesemne veacuri îşi topiră
Al urii uragan de lavă,
Şi-n stropii tăi îmi plămădiră
O veche, trainică otravă...
Ori, poate, lacrima ce-o zvântă
De mult o biată casă mută,
Ţi-a dat drept moştenire sfântă
Durerea ei nepricepută...

De-aceea fără de repaos
Îţi port cântările pribege,
Şi sufletu-mi pierdut în haos
Acelaşi vaier înţelege.
Tu, veşnic însetat şi dornic,
Îmi ceri aceeaşi sărbătoare,
Eu, ucenic al tău statornic,
Eu strig în lume ce te doare...

Azi călător fără de ţară,
Visând o nouă dimineaţă,
Ca un drumeţ într-o Sahară
Ascult eterna ta povaţă...
Povara zbuciumelor grele,
Ce mă apasă azi în cale,
Nu-i valul gândurilor mele,
E legea drumurilor tale...

Profetul

Am fost proroc, pe drumul din pustie,
Când zilele mureau, nemângâiete...
Am fost proroc, izvor de apă vie,
Toţi m-aţi băut, de friguri şi de sete.

Un vaier surd din veacuri depărtate
Venea la mine-n noapte să mă cheme,
Şi mă găsea cu buze-nfrigurate
Din plânsul vostru împletind blesteme.

Iloţi flămânzi de pâine şi de soare,
În carnea mea eu v-am dospit fiorul,
Şi despicând a vremilor vâltoare,
Prin graiul meu vorbea Mântuitorul.

Însângerat v-am răscolit cărare
Cu inima, cu pumnul şi cu dinţii,
M-am îmbrăcat în neguri şi pierzare,
Ca să vă dau limanul biruinţii...

Când valul meu s-a revărsat pe uliţi
O clip-abia, din larga lui năvală,
Din mii de guri, din strigăte şi suliţi,
I-am auzit cântarea triumfală.

O zgură neagră i-a rămas în urmă.
Ce mic e azi alaiul tuturora!
Străină mi-e biruitoarea turmă
Cu tot noroiul unde-şi joacă hora.

Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră,
Norocul lui mă mustră şi mă doare.
Nu-i visul meu în fericirea voastră,
Eu am vestit o altă sărbătoare.

Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,
Ca să nu-mi sfarm o sfântă profeţie,
Cu ce mai am din vechea mea comoară,
Lăsaţi-mă să plec iar în pustie...

În mine câteodată

În mine câteodată eu simt: se face noapte,
Din netrăite vremuri vin neguri să mă prindă,
Strigări necunoscute şi cântece şi şoapte
La casa mea colindă.

În mine câteodată ţărani cu zeghea sură
Şi glume şi ispite şi tot ce ştie satul
S-amestecă de-a valma roind în bătătură
Şi vin să-şi ţie sfatul...

În mine câteodată grea liniştea se lasă,
Miroase-a izmă creaţă şi-a flori de iasomie,
În vreme ce un popă cu barba cuvioasă
Slujeşte-o liturghie...

În pacea mută

În pacea mută, solitară,
Cum stau cu somnul de mă-nşel,
Azi pare-o urnă funerară
Mansarda vechiului hotel...

În bezna nopţii fără stele,
Eu simt cum prinsă-n umbre reci
Cenuşa visurilor mele
Îşi doarme somnul ei de veci...

Nimic alături nu tresare
Şi nu s-aude nici un zvon,
Abia din când în când, arare,
S-abate-un vaier monoton.

Pesemne undeva departe
Se roagă vreun nenorocit,
Şi rugăciunea lui se-mparte
Peste oraşul adormit...

Ori, vrând ca să mă pedepsească,
Vreun vânt aducător de veşti,
A smuls o doină românească
De prin tranşeele nemţeşti...

Asfinţit

Crai bătrân, pornit spre rugă,
Vine-Amurgul de pe munte,
Împărţind cernite-odăjdii
Brazilor cu bărbi cărunte.
Umiliţi se-ndoaie brazii,
I se-nchină, i s-apleacă,
Şi cu zvon de surle-l lasă
Pe măria-sa să treacă.

Stăruie domol moşneagul,
Mai coboară, mai se suie,
Şi-nspre marginea pădurii
Stă la colţ de cărăruie.
Ostenit, pe-un zgheab s-aşază
Şi clipind tremurătoare
Genele lui argintate,
Ce mi-şi vede, ce mi-l doare?

Măre, colo, mai departe,
Se îmbină două creste,
Şi-n poiană ce s-arată
E aievea, nu-i poveste.
Părul galben răsfirându-şi
Răsturnat peste răzoare,
- De huzur i-s roşi obrajii -
Doarme leneş craiul Soare.

Se încruntă greu bătrânul,
Murmurând încet în barbă,
De sfială se cutremur'
Firicelele de iarbă.
Îşi spun taina la ureche:
"Crai de glume, stai ş-adastă,
Moş Amurg aleanu-ţi poartă,
Nu-ţi dă fata de nevastă".

Craiul tânăr sus pe creste
Simte-a ierbilor povaţă,
Şi de jale, biet voinicul
Se întunecă la faţă.
Către casa lui din peşteri
Necăjit moşneagul pleacă.
Brazii-nfioraţi îl lasă
Pe măria-sa să treacă.

În oftat se-ndoaie fagii,
Tremură în crâng alunii
Şi deodat' pădurea-ntreagă
A-nţeles durerea Lunii...
Biată Lună tremurată,
În zadar te-arăţi în cale,
Toate florile surate
Plâng de dorurile tale.

Sufletul

Era puternic. - Dumnezeu din ceruri
A revărsat pe fruntea lui lumină.
Un cântăreţ al dorurilor multe,
Poet supus visării fără nume,
Era frumos, în pacea lui senină,
Şi vieţuia neînţeles de lume.

Lui îi spuneau într-aripate şoapte,
Şi stelele şi lucrurile toate,
Cu glas vrăjit de mută armonie,
Cu-atâta slavă cerul i-a fost darnic;
Dar pentr-un vis din zări îndepărtate
O biruinţă el cerşea zadarnic.

Aşa s-a stins cel mare-n întuneric...
Singurătatea-i străjuie mormântul,
Şi pe movilă soarele-i coboară,
Peste podoaba teilor în floare.
Tremurător, un cântec poartă vântul
Asemeni unei păsări călătoare.

Azi, lutul mort în groapă se desface,
La sânu-i rodnic îl primeşte glia
Şi se-nfrăţeşte cu pământul tată...

...

Eu te întreb, drumeţ oprit în cale,
Ce-ai ocrotit pe strune poezia:
Ce-a mai rămas din cântecele tale?

*

Tu, numai tu, cel îmbătat de soare
Şi de lumina sfânt-a dimineţii,
Tu, chinuit de nemplinite doruri,
Ce ţi-au zdrobit şi inima şi struna,
Tu,-nsângerat, dar neînvins al vieţii,
Tu, suflete, trăi-vei totdeauna!

Când pacea dulce-mbrăţişează bolta
Şi florile cu roua se sărută,
Şi când extazul dragostei curate
Va tremura în adâncimi de zare,
Se va-mpleti în el, nepricepută,
Viaţa ta şi sfânta ta visare.

Furtunile când zbuciumă văzduhul
Şi vifore-n păgână răzvrătire
Aprind temutul fulgerelor caier,
Când îngenunche pocăita minte,
Tu gemi atunci, cu îngrozita fire,
Cutremurat de-aducerile-aminte.

Când limpede va legăna amurgul
În lumi de stele-un cântec de fecioare,
Un cântec care-şi flutură sfiala,
Şi-aprins, văpaia patimii răsfrânge,
Atunci, topit în ruga-i arzătoare,
Tu, suflete, cu jalea lui vei plânge...

*

Dar, câtă vreme lunci vor fi în floare
Şi-un trandafir va mai trăi în fire,
Cât buzele vor cere sărutare
Şi florile vor cere stropi de rouă,
Şi câtă vreme, tainică iubire,
Scânteia ta vei mai aprinde, nouă;

Când crini nuntesc în razele de soare
Şi mândri ţin alaiul strălucirii,
În vifore şi în adânc de mare,
În stelele ce râd în împrejururi,
Pierzându-te în taina sfânt-a firii,
Vei dăinui tu, suflete, de-a pururi...

TPU, să ne clarificăm. Slayer09 a deschis aici acest dialog pentru a face propagandă religioasă pentru religia lui. Cu el nu poți avea o conversație normală. A fost întâi spălat pe creier, apoi virusat cu doctrina. Voi nu vorbiți cu Slayer09 omul, voi vorbiți cu virusul informatic care i-a fost inoculat.
Soluția cu el, este să îl ignori iar dacă ai simțul umorului, să râzi.

N-ai pomenit de religie?
Dar ai pomenit de Biblie de Apocalipsa, de Dumnezeu, de semnele de pe urma, de sfarsitul lumii, ai dat link la un filmulet pentru retardati religiosi.
Ai memoria cam scurta.
Ce faci tu se numeste propaganda religioasa ieftina.
Ai vazut vreun spiridus invizibil pana acum?
Vorbesti cu ei?
Iti raspunde vreunul?
Sau crezi pentru ca te-au idoctrinat de mic si incerci sa prostesti si tu pe altii?

Iubirea nu-i un lucru vital. Vitale sunt hrana, apa si un loc sub care sa traiesti.

Eu nu fac propaganda la nicio relegie, nu am zis ca sunt baptis, protestant, ortodox, catolit, etc. Eu doar am scris la categoria religie pentru cei ce au ochii mintii deschisi sa vada. Eu doar incerc sa aduc un strop de bunatate in inimile fiecaruia, un strop de Dumnezeu, iar eu zic mereu: e doar alegerea voastra, nu va oblig, e treaba voastra ceea ce vreti sa credeti si sa faceti. Eu doar va zic ce mi-a fost mie dat sa "vad". Si eu eram pe langa Dumnezeu inainte, eram un betiv, un om de toata jena sufleteasca. Dar nu mai dau detalii, important e sa incercati sa fiti oameni. Ca degeaba avem legea asta a dreptului penal si civic, ca oameni nu suntem. Asa ca mai buna e Biblia, daca o respecti, mai om te face.
Da, am fost spalat pe creier, si mi s-a introdus un program in minte, dar un program bun, pe care acum nu l-as mai lasa pentrut nimic in lume.
Ceea ce pot sa zic: cine vrea sa auda, sa auda, cine vrea sa vada, sa vada, cui nu ii place "virusul" acesta al Domnului are un butonas de ignore, puteti sa imi dati ignore, asa scapam unii de altii, nu? In rest: pace sufletelor voastre! ca vad ca sunt cam agitate.

Biblia, Dumnezeu, nu este o religie. Religia sa fie clar, nu este egala cu credinta, religia este un stil de viata al credinciosului, nu este credinciosul in sine. Credinta inseamna incredere in Domnul Iisus, si credinta in cuvantul Lui in Biblie. Religiile sunt multe, unele chiar nu au treaba cu Dumnezeu, sunt unele religii care slavesc pe satana. Poate am si memorie scurta, sun om. O fi pentru tine o propaganda religioasa ieftina, nu asta este scopul. Cei ca tine oricum nu au cum sa inteleaga. Eu vorbesc pentru cei ce cred, dar care se ratacesc. Spiridusi nu am, sunt doar eu si cu constiinta. Unii au pierdut constiinta de mult.

Crezi tu ca iubirea nu e un lucru vital? dar ce rost mai are viata daca ai trai mereu cu ura, daca ai trai ca un animal, sa ucizi pe cine iti iese in cale, ce rost mai are sa mananci si sa bei si sa stai sub un acoperis, daca totul e gol in inima ta? de ce multi bogatasi se sinucid? din cauza ca nu au apa, hrana si un loc unde sa stea? ia mai gandeste-te, sigur iubirea nu e un lucru vital?

Meriți un ignor, ți-l aplic acum.
Lumi paralele.

Lumea are nevoie si de oameni care muncesc cinstit, oameni pe care tu ii numesti "gunoi". De ce trebuie sa razi de un om normal, care munceste cinstit, isi vede de treaba lui si nu sapa pe nimeni ca sa ii ia locul, nu minte fara pic de rusine, nu te fura, nu este agresiv, si multe altele de acest fel?

Din 3 cuvinte am inteles ca esti de religie ortodoxa.
Regulile voastre si zeul la care va inchinati caruia ii spuneti domnul zeu nu au nicio legatura cu divinitatea.