Este iertarea o solutie a celor slabi, a celor prea lasi ca sa se razbune?

Ca sa te razbuni pe cineva (persoana, divinitate, intreaga umanitate) dupa multe atrocitati indurate iti trebuie curaj, motivatie, o doza de nihilism. Sa spunem ca iti pui in cap sa iei o arma si sa elimini tot ce iti iese in cale, umanitatea, atunci trebuie sa consideri ca sunt cu totii vinovati, toti au facut parte la cladirea destinului tau tragic sau ca inca nu au avut ocazia sa iti traga una cat timp ai fost la pamant. Desigur este doar un exemplu din multele forme pe care le poate lua razbunarea in functie de fiecare element ce te-a condus catre ideea de razbunare.

Ca sa ierti, tot dupa multe atrocitati, iti trebuie o doza de tarie, recunosc ca iti trebuie, insa pare mult prea usor, pare ca este o doza de resemnare. Tot trebuie sa faci pace cu trecutul tau ca sa poti ierta, dar pare ca in esenta nu ai facut nimic.

Voi ce parere aveti? Pentru care iti trebuie o adevarata tarie de caracter? Iertare sau razbunare?

Asta e... acel DACA ( camuflat sub numele de i-as ). De ce nu ai facut nimic atunci asupra acelei chestii ca sa nu ajungi sa lauzi motivatia altuia? Hai ca dau exemplul meu : Cand eram mic taica-meu ma batea de ma stingea si la scoala( mai ales) / liceu eram foarte agresiv si saream la bateaie din orice. Nimeni nu ma intelegea atunci, uram pe toata lumea si voiam sa ma razbun pe toti. Ce ar fi de admirat in cazul meu?

Curajul si lipsa instinctului de conservare. Asta au adultii in plus fata de cei mici si cei ce se razbuna fata de cei ce nu o fac. User-ul BatranulIntelept m-a facut sa realizez ca exista mai multe perspective de abordat in situatia asta.
Un fapt este ca atunci cand ai multe lucruri de pierdut este putin probabil sa te arunci intr-o actiune in care poti pierde totul. Iti trebuie ceva calitati sa faci asta, o motivatie, o doza de psihopatie incat sa te axez pe rezultatul final, pe recompensa. In razbunare recompensa este satisfacerea unui orgoliu ranit, al onoarei poate.

P.S.: Voiam sa spun ca adulti nu au curaj si lipsa instinctului de conservare.

Ce zici tu acolo se poate spune si mai simplu fara atatea cuvinte fandosite. Cand pierzi mai mult decat castigi orice om nu s-ar baga. Problema intervine atunci cand recompensa unuia e nimic pentru altul. Razbunarea pe care o descrii tu nu e despre orgoliu si onoare patata... E pur si simplu un sentiment ( prost cultivat de cele mai multe ori ) care duce la o actiune violenta care de cele mai multe ori face ca cel care o aplica sa nu fie atent la detalii. Si imi mentint parerea... tu nu ai curaj, nici acea doza de psihopatie despre care vorbesti acolo ca sa duci o,, razbunare" calumea la bun sfarsit si de asta,, admiri" ceea ce au altii

Adultii ( cei mai multi din ei) au mai mult curaj decat astia mai tineri, asta ti-o garantez eu

Nu, nu le am. Si mai exista ceva ce nu am, motivul pentru o razbunare. Oricum, razbunarea pe care o descriu cu cuvinte fandosite este una a unui nihilist. Simplu, nu?

Si cum ti-ai dat seama dumneata ca esti nihilist? Intreb de curiozitate

Interesant. Totusi am spus asta pentru ca in WWII, germanii au folosit copiii pe post de soldati. Ei erau mult mai agresivi pentru ca le lipseau instinctul de conservare. Vezi? Asta chiar mi-a placut. Daca iti si sustii punctul de vedere, este foarte bine. Un alt fapt este ca agresivitatea, furia poate invinge frica, depinde doar cat este de mare una in raport cu cealalta.

Pai, nu cred ca ai fost atent. Nu-s nihilist. Cred ca exista reguli, un cod moral ce trebuie urmat. Nu in ansamblu, dar cu cat esti mai aproape si implicat in societate cu atat trebuie sa tii cont de acestea.

Sincer sa fiu nu cred ca esti in masura sa comentezi tot ce a fost in WW2 la germani. Consider ca nu constientizezi pe deplin exemplul dat de tine. Era o situatie speciala cu razboi total cu multe trairi si sentimente. Era si patriotism, fanatism si multe altele combinate. Mie ca militar imi este mai usor sa inteleg pe deplin exemplul dat de tine decat iti inchipui dar totusi eu consider ca tu nu esti pe deplin constient

,, razbunarea pe care o descriu cu cuvinte fandosite este una a unui nihilist. " Tu fiind persoana care a folosit cuvintele alea,, fandosite " te-ai facut nihilist. Sau poate inca am inteles eu gresit si in cazul asta te-as ruga sa ma lamuresti ( pana la urma e seara si la mine )

Ai inteles gresit. Am vorbit la modul general. Daca am vorbit de iertare, asta nu inseamna ca sunt Dumenzeu si ca pot ierta si cele mai mari greseli si pacate. Revenind la intrebare. Ce ti se pare tie, nu mie, tie, ca este mai dificil de facut sa ierti sau sa te razbuni? Spune-mi perspectivele tale, simplu.

Iertarea necesită o tărie de caracter pe care puțini o au. Să ierți înseamnă să treci peste, să uiți acel lucru și să te comporți ca și cum nu s-a întâmplat. Iertarea este conștientizarea faptului că toți suntem oameni, că toți facem greșeli și că toate sunt trecătoare. Răzbunarea pe de altă parte este o lașitate. Ești laș pentru că dai vina pe alții, pentru că faci rău altora doar pentru a avea un iluzoriu sentiment de împlinire. Când te răzbuni nu treci peste, nu îți urmezi viața ci rămâi blocat într-un anumit punct, rămâi prins în mrejele propriilor iluzii.

Depinde, ma injura unul aici pe TPU, ma amuz si faca katerinka
imi omoara unul copilul, daca nu te razbuni esti un rahat, chiar daca razbunarea e doar faptul ca te duci la judecata si spui cat de mult ti-ai iubit copilul si cat de mult merita sa traiasca si cat de mult suferi, ca sa impresionezi judecatorul si sa il condamne (ai DREPTUL sa depui asa o marturie... pe bune)

Cel mai dificil e sa ierti in adevaratul sens al cuvantului ( ATENTIE, a ierta nu inseamna a uita, intelegi tu ) pentru ca ai nevoie de ceva tarie de caracter sa treci peste momentu ala critic in care ai vrea sa te razbuni, momentu ala in care nu ai actiona rational.

Ideal cred ca este sa ai puterea, curajul, motivatia, posibilitatea, toti termenii utilizati de tine ca sa te razbuni, dar sa nu o faci. In acest caz, iertarea nu mai este deloc o 'solutie' a celor slabi.

Nu e nimic batut in cuie. Daca un om mi-a furat telefonul si dupa cateva zile politia il gaseste si il primesc inapoi, dupa 2 luni uit complet de aceasta situatie si este cam iertare automata.

Daca in schimb un dobitoc merge cu 230km/h si se baga intr-un autobuz cu 16 copii si mor toti, dupa care scapa basma curata(mita la procuror 2 milioane de euro) si face aceeasi chestie inca o data dar de data asta mor 18 copii, acolo deja va exista dorinta de razbunare impotriva lui, si sincer este justificata.

Cred ca gravitatea situatiei conteaza. Ierti chestii simple, dar pe oamenii cu adevarat rai si malefici nu.

Pentru iertare trebuie tarie de caracter, sincer dupa mine mi se pare mai normala razbunarea, adica asta este reactia normala.
Adica mi-ai facut rau nejustificat, okey, te pedepsesc, ca altfel ce facem? Faci rau la infinit si nu platesti?

Iertarea in astfel de cazuri eu banui ca vine din lasitate si neputinta, slabiciune!

A zis si Tudorel Butoi psihologul ala criminalist, ca unul din motivele parnaii este sa se simta familia victimei in ordine ca ala plateste! Deci e tot un fel de razbunare.

Sa iti dau un simplu exemplu:

Mergi pe drum si unul sau unii te injura, insulta, face misto de tine aiurea, sau chiar iti da una asa usor la misto.
Tocilarii, pampalaii zic "aaa nu ma pun la mintea lor domne, il ignor", se traduce "nu sunt in stare sa ii pocnesc, asa ca zic ca nu ma pun la mintea lor".
Rezultatul? Aia insulta si mai tare, se tin de capul lui.

Un barbat adevarat le f una pestre gura de ii potoleste instant, adica reactia normala.
Din 100 barbati adevarati, n-ai sa vezi unu care sa-i ignore.
Deci e cam clar.

Imi faci rau, te ard de nu te vezi, mie asa mi se pare normal, bine, la ceva mai serios, nu asa la rahaturi.
Iertarea in cazuri grave nu e o reactie normala pentru ca si sufleteste apar probleme chiar daca nu le constientizeaza victima, pe langa ca incurajam nesimtirea ca ala sa faca din nou.

Cred ca restul aveau dreptate, iertarea in care nu faci nimic, nu depui niciun efort, nu este iertare. Trebuie sa faci pace cu tine, cu trecutul si cu cei ce ti-au gresit. Stiu doua filme unul despre iertare, iar altul despre razbunare. Ma gandeam la ele in timp ce citeam comentariile. Intr-unul era o scena in care cel caruia i s-a gresit isi cere iertare de la cel care a gresit, asta m-a socat. Aia nu era o iertare obisnuita, nu una in care treci printr-un incident grav fara sa iei masuri, nu unul prin care ierti doar cu vorba sau ierti prin faptul ca nu iei masuri.

Pai dusi cu pluta sunt multi, cum sa cer eu iertare la agresor, aia-s cu dereglari psihologice clar.
Razbunare are doua beneficii:
Evident o razbunare gandita ca sa nu ai repercursiuni dupa aia de la lege sau din alte parti.

1 - Plateste cel ce ti-a facut rau, chestie fireasca, si s-a facut dreptate.
2 - Faci bine si altora, caci acela odata pedepsit serios, nu va mai avea tupeul sa faca rau si altora, ca daca va pati la fel!

Iertarea are doua dezavantaje:

1 - Zici tu ca ierti la suprafata la nivel constient, dar nedreptatea poate face rau in inconstient si poate da uneori probleme psihologice si apoi apar probleme si nu stie de unde, adica frustrarea in loc sa o dai inapoi agresorului, o tii in tine la nivel inconstient.
2 - Agresorul va face si la altii rau, ca na, daca nu pateste nimic, de ce nu.

Asa ca de ce sa fac ceva care aduce doar dezavantaje si mie si altora?
Iar daca nu ma tine, zic clar "bei nene, nu sunt in stare sa-i fac aluia nimic si aia este", dar nu ca...sa iert, ca...altele, ca sa maschez neputinta.
Adica eu sunt dupa regula "sunt f om cu oamenii, si extrem de porc cu porcii". Si nu consider ca daca sunt porc cu porcii, nu as fi om. Cont cum te porti cu oamenii, nu cu jigodiile.

Cred ca in film era vorba sa ierti pentru dorinta de a face rau altora. Exact ce spuneai mai devreme, d-asta exista puscaria, iti satisface un sentimentul de ura, este ca o razbunare sub forma justitiei. S-a facut dreptate, adica am fost razbunat. Este si asta un punct de vedere, ochi pentru ochi.

Pai da! Pai ochi pentru ochi e normal, si la animale e la fel, daca bati un tigru, te rupe ala. Si cum si noi tot cam animale suntem la baza, reactia e aceiasi.

Dar cum am zis, mare mare atentie sa nu dam de dracu mai tare apoi, ca daca putem da de dracu mai tare, mai bine ne abtinem, asta este, ce sa facem.
Deci doar in limita lipsei totale de risc, nu asa sa te razbuni si sa intri la parnaie, sau sa vina 15 insi sa te rupa in bataie dupa aia.

Ba din potriva. Razbunarea imi pare cea mai mare lașitate cu putinta. De ce? Fiindca vine dintr-o lipsa.
"Ce se intampla daca nu ma razbun?
Cum imi satisfac eu orgoliul?
Cum ma pot impaca cu mine insumi?"

In schimb iertarea vine din întelepciune. Realizezi ca nu are niciun rost sa creezi si mai multa vrajba. Esti impacat cu tine. Esti multumit de propria viata. Mult prea multumit si fericit ca sa mai ai dorinta asta nestavilita de razbunare.

Razbunarea poate veni si ca o metoda de aparare, sa le arati ce se poate intampla daca iti gresesc. Iertarea este pentru oamenii buni care adesea sunt luati de fraieri. Cred ca depinde de lumea in care traim. Deci daca lumea este buna, atunci iertarea este o valoare respectata, daca nu, atunci razbunarea este singura solutie. Este lumea in general buna sau rea? Ce crezi?

"Razbunarea poate veni si ca o metoda de aparare, sa le arati ce se poate intampla daca iti gresesc."

Si tocmai de asta cred ca razbunarea arata slabiciune.

Cine trebuie sa se aparere daca nu persoana care se simte cea mai slaba si neajutorata?
Daca te duci intr-un loc unde stii ca sunt animale salbatice gen ursi, lupi sau alte animale extrem de periculoase iti iei la tine arme extrem de eficiente tocmai fiindca te simti mic si slab si neajutorat in fata acelor animale. De aia ai si nevoie de acele arme.
Dar cand te duci intr-un țarc de iepuri te simti sigur pe tine. Chiar si daca un iepure incearca sa te muste ce faci? Iei o arma si il impusti? Sau pur si simplu mergi in drumul tau si il ignori?
Bineinteles ca-l ignori fiindca un iepure mic si neajutorat nu te poate rani nici macar daca incearca. Nici nu-l bagi in seama.

Exact asa e si cu razbunarea. Daca imi face un om vreun rau, reactia mea determina felul in care ma vad eu si felul in care il vad eu pe el.
Daca eu am stima scazuta de sine il vad pe omul respectiv ca un lup feroce si de aia simt nevoia sa ma razbun sau sa ma apar.
Dar daca in schimb sunt sigur pe mine si am stima de sine sanatoasa il vad pe omul care incearca sa ma raneasca ca pe un mic iepuras care incearca si el sa ma muste. Si atunci bineinteles ca trec mai departe. De ce sa iau arma la un biet rozator? Ca am eu stima scazuta si il percep ca pe cine stie ce pericol?

Aici se vede slabiciunea unui om. Plus ca de ce vrei sa te aperi asa mult? Fiindca ti-e frica. Deci razbunarea denota frica si nu curaj. Din frica vrei sa te razbuni.

In a doua parte spuneai ca valoarea iertarii depinde de lume.
Nu sunt de acord cu asta. Cred ca valoarea unui lucru sau mai mult, a unei virtuti, nu are legatura cu gura lumii.
Cica esti luat de fraier daca esti bun. Ei si ce? Te considera gura lumii fraier. Dar amandoi stim ca gura lumii e proasta, nu? Sper ca si tu stii asa. Gura lumii e intotdeauna fara creier. Chiar si cand zice ceva adevarat e doar o coincidenta. Atunci de ce ne-ar pasa? Ar fi trist sa ne dicteze parerea unor oameni propria noastra viata.

Cred ca lumea este in general rea. Dar asta nu inseamna ca iertarea e mai putin valoroasa. Iertarea e valoroasa indiferent de ce crede lumea.

Cum spunea Sf. Augustin. "Adevarul este ca un leu, lasa-l liber si se va apara singur". Asa este si iertarea, tot ca un leu. Nu are nevoie de aprobarea lumii. Nu conteaza ca lumea vede "fraierism" in iertare.
Daca ma duc in arena si îl fac fraier pe leu, asta n-o sa-l opreasca sa ma sfasie, corect? Putin îi pasa leului ca l-am facut fraier. El isi face treaba lui.

Iti respect parerea, dar tot nu-s de acord. Inteleg ca pui ideea de bine mai presus de orice este practic.

Nu consider ca e practic sa te razbuni. Plus ca, dupa cum am spus, denota lașitate si slabiciune. Poti sa te razbuni daca vrei dar asta arata cat de slab si laș esti.

Vorbeam in general. Nu-s capabil de asa ceva. Cine stie in ce circumstante as putea, situatii pe care nu le constientizez inca. Si nici de iertare nu-s capabil, de iertarea cea adevarata, nu de cea pasiva in care doar nu iei masuri impotriva. Desi poate nici de asta nu-s capabil.

Iertarea în general e buna tot pentru noi fiindcă ne simțim eliberati, ura sau ranchiuna te macină foarte mult pe dinăuntru e toxica, dacă reușești sa înțelegi un pic persoana care ți a greșit poate o poți ierta, pentru asta îți trebuie înțelepciune sa fii deasupra acelei persoane, poate ți a greșit fiindcă ea e slaba de fire, sau a avut o copilărie trista și a devenit o persoana mai rea, oamenii rai în general sunt rai fiindcă de fapt le este frica si încearcă sa se apare în felul asta. Dar când e vorba de lucruri foarte grave, probabil nu poți ierta dar nici răzbunarea nu ți aduce înapoi ce ai pierdut, însă dreptatea probabil se face mai devreme sau mai tarziu fără sa intervii neapărat

Este foarte trist sa nu fim constienti. Putem sa ne amintim tot ce am facut ziua care tocmai a trecut? Gandurile pe care le-am avut? Facem lucruri fara sa ne dam seama de consecinte. De cate ori nu ne cerem scuze si zicem "nu mi-am dat seama"? Putem sa ii intelegem pe semeni? Putem sa le facem rau chiar si fara sa o stim.
Iar in somn parca suntem intr-o stare de coma. Starea din timpul zilei nu e foarte departe de cea din somn.
Daca nu intelegem inconstienta, ramanem inconstienti Am facut cele mai mari greseli ale mele din inconstienta. Consecintele au fost dure.